O frunză alunecă lin,
Şi altele-aşteaptă să cadă,
Iar dulcele toamnei suspin,
Tăcut, pe-ndelete se-nnoadă.

Vâlcele umbrite de ploi
Și frunze ce cad, ne înseamnă
În fire, în viaţă, în noi,
Prea repede încă o toamnă!

Cu freamătul trist, pădurean,
Simţind ruginita maramă,
Din codru, ca-n an după an,
Ne cheamă un glas de aramă.

O clipă din viaţă — mister!
E toamna, așteaptă la geamuri;
Un trist şi bogat mesager
Îşi poartă solia prin ramuri.

Pământul cu rodul bogat
Şi vesel, umputu-ne-a ţara,
Câmpiile ne-au încărcat
Mai mult decât plină coşara!

Şi vântul ne-aduce din deal
Ecoul cântărilor line,
Când seara, coboară regal
Urmându-se carele pline.

Sămânţa zvârlită-n pământ —
Nădejdea din primăvară —
Sporind însutit, ca un gând,
Adusu-ne-a pâine-n cămară.

Şi-aşa, legănându-şi uşor
Povara cu fructe-n grădină
Ne-mbie cu soarele lor
O scumpă şi dragă regină:

E toamna! Un timp pregătit
Anume să dai socoteală;
Eşti vesel, bogat, de-ai muncit!
Ai stat doar? — Coşara ţi-e goală!

Curând iată, vine o zi,
O toamnă de grea judecată;
Când Domnul Isus va veni
Primi-vei blestem sau răsplată?

Prietene, oare-ai lucrat?
E toamna vieţii aproape!
Vrei poate să fii întrebat:
„Acestea sunt roadele toate?”

Oh, frunză! De ce nu vorbeşti?
Căci frunza ce cade te-ndeamnă:
„Lucrează, căci poate trăieşti
În viaţa ta ultima toamnă!”