Trecut de-amiază mândrul soare
Îşi poartă globu-n zare aurit...
Zadarnic 'cearcă să măsoare
Mulțimea de norod, de călăreţi și care,
De-oşteni şi trecători care-au venit
Din toată-mpărăţia mare,
Ca să-mplinească
Porunca-mpărătească
De-mplinit.

E valea Dura-n freamăt mare
Cum nici chiar mândrul soare-mbătrânit
N-avu noroc să vadă-n zi de sărbătoare,
Atât norod era sub umbra-i călătoare!
Şi-n mijloc pus, din aur greu,
Un chip cioplit
Sclipeşte-n zare.

De-odată, linişte-n câmpie!
Trompeţii-n goarne vuiet au sunat,
Şi valea-ntreagă 'ăst semnal îl ştie
Că toţi ca unul s-au plecat
Smeriţi cu fruntea până-n glie.

Dar deodat'...
Din tronu-i se ridică
Chiar marele-mpărat
Şi vijelios despică
Cu ochii săi mânioşi
Poporul adunat:
Nu toţi l-au ascultat!

Din gloatele ce s-aruncară
La semnul dat, nebune la pământ,
Trei tineri rămas-au în picioare,
Ca 'nalte lumânări de ceară,
Sau ca şi brazii falnici, ne-ndoiţi de vânt.
Porunca e poruncă, şi ei n-o ascultară;
Sortiţi după poruncă erau acum să piară,
Cuptorul înroşit să fie-al lor mormânt.

Nebun, în furia-i de fiară,
Cel de pe tron păli.
Se încleştă în jilţ, mânia să nu-i piară,
Şi-apoi răcni:

— „Sunt împăratul mare, și peste voi stăpân,
Cu sceptrul greu popoarele le mân
De ani de zile sub cerescul soare,
Şi totul ce pe-acest pământ
Respiră, se târăşte, moare,
De team-ascultă-al meu cuvânt
Chiar şi-n mormânt.

Întreaga-mpărăţie, cu seminţii la rând,
Ce mânios, şi cât de aspru sunt,
Din patru zări o lume-ntreagă ştie.
Acum să vă-nchinaţi îndat'
Acestui zeu şi mie,
Şi vestea se va duce-n lung şi-n lat
Că v-am iertat.

Iar de-ndrăzniţi neascultarea
Să mi-o-aruncaţi în faţă,
Aflaţi că neobrăzarea
O veţi plăti cu viaţă.

Există oare cin' să poată
Din mâna mea de rege,
Cu forţa să vă scoată,
De foc să vă dezlege?”

— „La tot ce-ai spus nu-ţi vom răspunde
Şi nu te-om înfrunta.
Mândria o găsim oriunde,
Şi mai ales în casa ta
Trufaş se-ascunde.

Să ştii c-avem un Dumnezeu,
Şi-i tare!
E cum tu nu poţi,
În fala ta să crezi că are
Atâta forță-n El, şi să-L socoţi
Atât de mare.

Ca să prefacă ușor poate
Împărăţia-n scrum;
Iar viaţa ta-n palidă moarte,
Mândria-n praful de pe drum
O scoate.

Şi vezi, când toţi se închinară,
Noi nu ne-am închinat!
Şi dac-ai da poruncă iară,
Cu toţi acestui chip spurcat,
De fiară,

Să ne-nchinăm cu-ntreaga ţară,
Slăvite împărat,
Privirea nu te-nșeală
Când n-ai să vezi genunchiul nost' plecat
Plin de sfială!

Şi-avem deplină-ncredinţare
Că-al nostru Dumnezeu,
Din lanţu-ţi, Nebucadneţare,
Ne va salva, chiar şi de-i greu,
Cu mână tare.

Şi, chiar dacă nu ne va scoate
Din focul pregătit,
Acestui chip, din noi niciunul azi nu poate
Să i se-nchine, nici chiar osândit
La moarte!”

***

Abed Nego, Şadrac, Meşac,
Din grele vremuri de furtună
Aţi pus pe fruntea voastră-n veac
Nevestejita-vă cunună.

V-a rămas numele înscris
Cu dalta vremii în lumină,
Bătrâni și tineri, pruncii-n vis,
Cu drag şi tremur îl anină.

Hanania — har salvator;
Cine-i ca Domnul? — Mişael;
Azaria — un Ajutor
E Dumnezeu, Emanuel!

Iar dacă trupul în mormânt
Ai voştri-l îngropară,
A voastre nume pe pământ
Nicicând n-or să mai piară.

Căci le-aţi legat pentru vecie
De bunul Dumnezeu;
Dea El, ca toţi ca voi să fie:
Biruitori mereu!