În pofte şi beţie stau toţi ca uluiți,
pe mese răsturnate, mesenii-ncremeniţi.
Daniel își mai rotește privirea înc-o dată
la tot argintul sacru, la slava profanată,
la vasele de aur aduse din Sion,
la toţi mai marii sfetnici și regi în Babilon.
Apoi privește ţintă și-ncearcă să citească
ce-a scris pe zidul mare o mână îngerească.
Se-ntoarce cu grăbire, și parcă speriat
se-nchină înspre tronul cu cel încoronat.

— “Stăpâne Belșaţare, te-aşteaptă grea osândă!
O groaznică pierzare și moartea stau la pândă,
căci faptele și traiul și gândul cel nevrednic
aduc urgia aspră a Domnului puternic!
Iar semnele pe ziduri nu-s vorbe pământene;
Sunt ultima vestire de groaznice blesteme.
Cu Babilonul mare, cel tare și slăvit
ești numărat, numărat, cântărit şi împărţit!”

Atunci, cu fruntea-n palme, ca mort, înfricoşat,
grăieşte alb ca varul, fălosul împărat:
— “Sunt praful de țărână ce-am ridicat privirea
și-am vrut 'nălţându-mi fruntea să văd nemărginirea!
Cu vorba mea de-odată, poruncă de granit,
am frânt în praf și pulberi pe cel mai răzvrătit.
Dar răzvrătitul mare am fost eu, împăratul.
Ştiam de legea sfântă, dar n-am vrut s-ascult sfatul.
M-am răsculat cu viaţa, lovind în Dumnezeu,
crezându-mă mai tare, rebelul am fost eu!

S-au scurs prin mine patimi și râuri de durere,
dar n-am vrut să-mi plec fruntea; setos după putere;
Am ridicat cu ură aprinsă pumnu-n sus
și-am zis: “Acesta-i zeul!” Și toţi mi s-au supus.
Voinţa mi-a fost lege, și-am alergat orbește
cu mii și mii în rânduri, cuprinşi de-acelaş cleşte.
Am îndrăznit a crede că viitorul tot
îl pot cuprinde-n palme, prin degete să-l scot.
Și flamuri înfrăţite în răzvrătirea neagră
au început pământul în lung și-n lat să-l meargă.
Eu, pumnul de ţărână, din praf şi din nimic,
crezutu-m-am putemic, un greiere voinic!

Dar nu, n-a fost destul, căci L-am zărit în slavă
pe Dumnezeu râzând de netrebnica-mi ispravă;
și-nvolburat de ură am vrut ca să-L dau jos,
și eu să urc mărirea, pe tronul glorios!

Hotarele întinse am pus să se lărgească,
mi-am luat coroana, sceptrul, hlămida-mpărătească,
și-am zis: “Sunt împăratul! Sunt fiu de Naboned!
În Dumnezeu, dreptate, la ce bun să mai cred?”
Suind mai sus pe trepte spre tronul meu de rege,
a nemuririi stele tânjeam a le culege;
M-am asezat în jilțul săpat în aur greu
și-am zis: “Sunt domnul lumii! De-acum sunt dumnezeu!”

Visam ca-mpărăţia să ţină-o veșnicie,
căci toţi până-n ţărână mi se-nchinară mie,
mulţimile vuiau ca fiare-nflămânzite
și-mi aşteptau cuvântul sub flamuri înroșite!
Am zis: “E sărbătoare, să fie deci ospăț!”
Și-am făcut semn să-nceapă al poftelor dezmăț.
Am poruncit s-aducă la mesele serbării
chiar vasele de aur, din vasele-nchinării.
Cinstească-mă pământul, sunt împăratul doar!
Și vasele sfintțite-s ale lui Belşaţar!
I-au adus alţii cinste lui Dumnezeu cu ele?
Acum eu beau din vase! Acum sunt ale mele!

Dar vai! Tot visul mare îmi ceri ca să-l închid
în tălmăcirea neagră din scrisul de pe zid...
Și uite, doar privindu-l îmi par toate deșarte,
mă strâng mai mic în scaun, mă iau fiori de moarte!

Un pas mai face-n urmă supusul Daniel,
și-apoi rostește iarăși, prin Duhul Sfânt din el:
— “Stăpâne, Oh, stăpâne! Cuvintele-ţi sunt grele;
Puteri ai vrut? Plăcere? Dar te blestemi prin ele!
Ai vrut să afli taina ce înțeles a pus
o mână pe perete; te-am ascultat supus.
Ai aruncat, stăpâne, ce bun aveau străbunii,
și te-ai vândut în chefuri cu hoții și nebunii.
Bunicul tău umblat-a același drum de jaf,
și-a fost smerit să umble desculţ cu viermii-n praf;
Pân' ce, ridicând ochii, a vrut să recunoască
smerit, că numai Domnul e vrednic să domnească!
El dă Împărăția, și El o dă cui vrea,
înalţă sau coboară, după voința Sa!

Dar tu, o, Belșaţare, te-ai îngâmfat, și iată,
e scris sus pe perete: ţi-e clipa numărată!
Ai luat în vase sfinte desfrâul să ți-l bei,
cu vasele dinTemplu te-ai închinat la zei!
În cumpănă ţi-e viaţa, și dreapta judecată
ușoară ţi-a găsit-o! Și cumpăna nu iartă!
Și vezi, ţi-a scris-o mână că împărţit ai fost,
că nu mai ai din viaţă nici zile şi nici rost...
Și dacă vorba mea prea tare e, stăpâne,
să-mi fie cu iertare, alt lucru nu pot spune...
S-arate viitorul și veacul de apoi
ce tălmăciri mai drepte ascunde pentru noi!

Căci Dumnezeu nu lasă Cuvântul Său să cadă,
nici Numele-I de cinste nu poate-n praf să-L vadă.
El e Stăpânul vieţii, e foc mistuitor,
pedeapsa Lui e fulger grozav, necruțător!
Cu cei fără prihană e plin de îndurare,
dar cu cei răi și mândri pedeapsa-I milă n-are.
Nu te juca, stăpâne, căci vai de cei ce scot
urgia și blestemul din Domnul Savaot!