Opreşte-te un ceas din alergare,
Prieten drag, prin lume călător,
Să stai smerit în duh de cercetare,
Alături de al tău Mântuitor.

Priveşte-L pe cărarea suferinţei,
Purtând ca El în camera de sus,
Ligheanul şi prosopul umilinţei,
Urmându-L toată viaţa ta supus.

Să stai deschis cum n-ai mai stat vreodată
În faţa unui Fiu de Dumnezeu.
Să-ţi poţi vedea viaţa zbuciumată,
Şi să-L întrebi: “Nu cumva sunt şi eu? ...

Acel ce cândva Te-a vândut, Stăpâne
Pentru o pungă plină cu arginţi,
Şi m-am ascuns apoi fără ruşine,
Pentru o vreme-n rândul celor sfinţi... ”

Să vii cu El acolo în grădina,
Unde a plâns şi Petru-ngenuncheat...
Să-ţi recunoşti păcatul, să-ţi plângi vina
Dacă şi tu cândva te-ai lepădat

De Cel ce te-a creat, dându-ţi suflare,
Zicând: “Eu nu-L cunosc, nu L-am văzut!”
Când te-ai oprit cândva din întâmplare,
La sfatul celor răi pe-un drum pierdut.

Nu încerca pe căi ocolitoare,
Să-ţi speli vinovăţia ca Pilat.
Atât cât mai există îndurare,
În Sângele Lui Sfânt poţi fii spălat.

Vino acolo-n Dealul căpăţânii
La Golgota, cum a venit Ioan,
S-auzi prin vremi batjocura mulţimii
Şi loviturile barbare de ciocan.

Aici să-ţi înţelegi deplin menirea
Trăirii tale pe acest pământ,
Ca să vesteşti celor din jur Iubirea,
Ce ne-a lăsat-o Cel de-a pururi Sfânt.