Ah cât demult se simte lipsa-amară
A bucuriei sfinte-adevărate,
În vremurile-acestea de ocară,
Când omenirea se cufundă-n noapte...
Cât de dorit e zâmbetul iubirii
Ce lumina cândva a noastre feţe,
Unde e azi plăcerea întâlnirii
Când fraţii se-adunau, doar să înveţe?

Unde e astăzi părtăşia-n Domnul
Şi unitatea-n dragoste curată?
Nu cumva ne-a cuprins fiinţa somnul
Şi-am adormit în noaptea-ntunecată?
E-atât de dulce Doamne, amintirea,
Acelor vremuri scumpe, de-armonie,
Când peste noi plutea-n văzduh iubirea
Ce revărsa comori de bucurie.

Câtă splendoare-n clipele trăite,
În părtăşie sub a Ta povaţă,
Când între noi nicicând n-au fost dorite
Acele fapte, doar de suprafaţă...
S-a stins în noi al dăruirii spirit
Şi ne-a intrat în inimi răutatea
Căci ne vedem prea buni şi plini de merit
Uitând deplin ce-nseamnă bunătatea.

De ne-am vedea cu-adevărat înfăţişarea
Cum ne-o arată doar oglinda sfântă,
Ne-am pune poate astăzi întrebarea:
De unde-s gândurile ce frământă?
Azi, omenirea ce aleargă-ntruna
Căutând pe căi străine împlinire
Şi îşi îmbată mintea cu minciuna
Că au găsit un strop de fericire.

Dar noi cunoaştem adevăruri sfinte
Dar le păstrăm sub praful amintirii,
Ca nişte orbi, noi mergem înainte
Sub călăuza şi plăcerea firii.
Mai este har şi este cu putinţă
Să ne oprim din goana spre pustie
Şi-ngenuncheaţi, să cerem cu credinţă
În suflete a păcii bucurie!