Privind adesea-n urmă, la zilele-mi piedute,
Din care Tu Părinte n-ai tras nici un folos,
Imaginea amară din vremile trecute,
Mă face cu ruşine să plec capul în jos.

Sunt copleşit Isuse de marea îndurare,
Ce fără nici un merit Tu zilnic mi-o arăţi,
Căci n-aş putea o clipă să pot sta în picioare,
În faţa slavei Tale şi-a dreptei judecăţi.

Atâta necredinţă mă ţine rob căutării,
Uitând adesea parcă de marele Tău har,
De-acele legăminte din ceasul îndurării,
Când am pus, plin de râvnă, noi „Pietre de hotar”.

Când seara e târzie şi liniştea coboară,
În sufletul meu Doamne, ca un susur de vânt,
Te simt atât de-aproape, şi simt cum mă-mpresoară
Iubirea Ta cea dulce, al meu Părinte Sfânt.

Privirea Ta cea blândă, îmi spune: "Nu te teme!"
Când stau sfios, cu teamă, să-Ți întâlnesc privirea
Mă chemi să mă apropii, căci de atâta vreme
M-aştepţi să stăm de vorbă şi să-mi spui ce-i iubirea.

Pe umărul Tău dulce, îmi plec Isuse capul,
Iar Tu îmi mângâi fruntea, spunându-mi: „Te iubesc”...
Şi-n clipele acelea eu uit c-am fost săracul
Ce-a fost cândva în zdrenţe, în freamătul lumesc.

De-aceea orice seară aş vrea ca să rămână
Prilej de curăţire în jertfa Ta cea sfântă
Când Tu să laşi Isuse, puterea Ta divină
S-alunge îndoiala, ce-adesea mă frământă...