Cum picături de apă căzând lovesc în stâncă
Lăsând pe zi ce trece o urmă mai adâncă,
Veninul întristării încet, încet tot roade,
Şi-n faţa lui de veacuri chiar cel mai tare cade.

Pe paturi de spitale adesea dat uitării,
Lipsit de-orice speranţă, cu groaza disperării,
Împovărat de grijuri sărmanul greu suspină,
Se zvârcolesc în chinuri copii fără de vină.

Căci zilele sunt parcă mai lungi ca niciodată
Când cruntă te loveşte o boală-nverşunată.
Nu poţi închide ochii în nopțile cu lună,
Nu-i nimeni pe aproape o vorbă să-ţi mai spună.

Azi pâinea salvatoare în mare se aruncă,
Dispreţul pentru semeni a devenit poruncă,
Cei ce în vremea noastră trăiesc în îmbuibare,
Nu-i văd pe cei ce luptă cu-a vieţii disperare.

Gândeşte-te la ceasul când foamea te ajunge,
Când simţi un cui ce parcă stomacul ţi-l străpunge,
Şi vei pricepe poate cumplita disperare
Să ştii că niciodată n-o să primeşti mâncare.

Se uită fără milă păzindu-şi bogăţia,
Cum zilnic mii de oameni îngroapă sărăcia
Fără un colț de pâine într-un pustiu departe,
Se sting murind de foame, cea mai cumplită moarte...

Privind la tot ce astăzi în lume se petrece,
La strigătul durerii mai poţi rămâne rece?
Văzând pe cel ce moare în lungă agonie,
Vei înţelege oare, ce bine-ţi merge ţie?

Nu crezi că este vremea şi pentru mulțumire?
Să-ţi deschizi ochii minţii şi să-ţi vii iar în fire,
Să pui în grabă capăt pornirilor străine
Ce-au răpit bucuria şi pacea de la tine.

Văzând ce scurtă-i viaţa, dă-i ceasului valoarea,
Căci doar trăind cu Isus vei căpăta splendoarea
Vieţii-mbelşugate trăită-n îndurare,
Fiindcă-n lumea noastră nimic nu-i la-ntâmplare.