Cu cine merg eu, Doamne, spre zori de nemurire?
Am trupul frânt de geruri, de plâns și neiubire.
Aud, doar goarna morții ce spulberă tăcerea,
Și văd paharu-n care am adunat doar fierea.

Privește! Vine clipa când mă întorc acasă,
Cu inima arzândă, cu fața luminoasă.
Și nu privesc în urmă, nimic nu mă-nspăimântă
Și nu caut vreo umbră să-i cer să mă ascundă.

Cu Tine merg spre ziua ce dă să se ivească,
Și aripa mea frântă începe iar să crească.
Azi sunt o porumbiță ce n-a știut ce-i zborul,
Dar Tu îmi ești lumina si cerul... și izvorul.