Cu ce rămâi, când clipa îți năruie poteca
Și pasul tău se curmă sub coasa unui vânt?
Mai simți sub aripi cerul ș-azurul nemuririi
Sau te întorci sub lespezi de piatră, sub pământ?

Mai simți o sărutare de bucurii depline?
Mai simți căldura verii și-a lanului in pârg?
Că toate se vor duce și tu rămâi cu plânsul,
De nu zidești pe stâncă, cu dragoste și sârg!

Adeseori te doare și ești rănit și singur,
Iar norii grei și negri s-abat asupra ta.
Ce ai zidit, se surpă de nu alegi cu grijă
Să pui la temelie, chiar însăși Crucea Sa!