Te-ai întrebat vreodată în zilele-ntristării
Când soarele se-ascunde în norii disperării,
De-ar fi veşnic în beznă... ce-ar fi pământul oare?
De n-ar mai fi lumină şi n-ar mai fi un soare...

Ce-ar fi iernile grele de n-ar fi primăvară
Şi zilele durerii, de n-ar mai fi o seară?
Întreaga noastră viaţă, mă-ntreb, oare ce-ar fi?
De-ar fi numai tristeţe şi n-ar fi bucurii...

Când ura guvernează a lumii vechi hotare,
Şi-atâtea inimi frânte se zbat în a ei gheare,
Poţi înțelege oare ce-am fi fără Iubirea
Ce a plătit cu Viaţa s-aducă Izbăvirea?

În lumea răutăţii şi-a gândurilor rele
Când răul se înalţă parcă mai sus de stele,
Ce-ar fi de n-ar fi oameni ce-s plini de bunătate,
Ce încă mai au faţa şi mâinile curate? ...

Ce-ar fi de n-ar fi oare luminile din noapte
Ca să arate lumii urâtele ei fapte?
Când totul se îndreaptă în goană înspre rău,
Ce-ar fi oare pământul fără de Dumnezeu? ...

De n-ar fi dimineaţa ce-aduce o zi nouă,
Și n-ar bogăţia din picături de rouă,
Ce-am face-n lume fără a zorilor splendoare
Și fără de izvorul cu apă curgătoare?

Dar marea întrebare, ce parcă mă-ngrozeşte
Căci omenirea parcă la ea nu mai gândeşte...
E întrebarea care pe gânduri să ne pună:
Ce-ar fi această lume de n-ar fi Vestea Bună?

Ce peste veacuri, încă vesteşte Îndurare,
Celor robiţi din lanţuri, le dă eliberare,
La orbi le dă vederea şi şchiopilor putere,
La cei cu răni în suflet, le-aduce mângâiere...