Mulți oameni care nu citesc cu atenție Biblia au impresia că Dumnezeul Vechiului Testament este mânios, neîndurător și răzbunător, un Dumnezeu care poruncește masacre și genociduri, care pedepsește fără milă păcatul, care încurajează sclavia și alte lucruri abominabile. Câțiva atei mai proeminenți L-au numit pe Dumnezeul Vechiului Testament un „monstru moral”. Însă în Noul Testament Îl descoperim pe Isus Hristos care este imaginea perfectă a dragostei, apărătorul vameșilor și păcătoșilor, un personaj destul de blând și blajin, în multe ipostaze ale vieții. Așadar, este Dumnezeul Vechiului Testament același cu Dumnezeul Noului Testament? Noi, creștinii, credem că Biblia este inspirată de un singur Dumnezeu, care se manifestă în trei Persoane. [1] În acest articol, vreau să aduc șapte argumente care ne arată că Vechiul Testament și Noul Testament ne vorbesc despre Același Dumnezeu. De fapt, capitolul „Urim și Tumim” își propune să demonteze teoriile lui Marcion (pe care le-au preluat ateii) și să întărească argumentele lui Tertulian și ale lui Melito din Sardes (doi dintre părinții cei mai importanți ai bisericii, alături de Atanasie și Grigore de Nyssa).

          Vechiul Testament și Noul Testament formează un tot unitar atât ca structură cât și ca mesaj. [2] Biblia ne prezintă planul de mântuire pe care îl are Dumnezeu cu omenirea. Vechiul Testament începe cu actul universal de creație a lui Dumnezeu, dar ulterior pune accent pe istoria evreilor (poporul ales de Dumnezeu), pe capitala Ierusalim, pe tronul de domnie al lui David și pe venirea lui Mesia. Noul Testament (Evanghelia după Matei) pornește din locul de unde s-a oprit Vechiul Testament, argumentând că Isus Hristos este moștenitorul legitim al tronului lui David, cel care îi va elibera pe iudei de robia păcatului. Dar narațiunea Noului Testament nu se limitează doar la poporul iudeu și nici la Ierusalim, capitala evreilor. Evanghelia mântuirii este dusă din Ierusalim în Samaria, apoi în Iudeea și până la marginile pământului. Noul Testament pune accent pe toate națiunile pământului, nu doar pe poporul iudeu (Faptele Apostolilor 1:8; Coloseni 1:23). Biblia se termină cu o scenă care ne arată că, în fața scaunului de domnie al lui Dumnezeu, există oameni din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă (Apocalipsa 7:9). Este remarcabil faptul că autorii Bibliei nu și-au propus să scrie exact 66 de cărți care să fie recunoscute ulterior ca fiind parte a Scripturilor (chiar dacă aceștia erau conștienți că scrierile lor au autoritate divină). În mod clar, Dumnezeu acționa din spatele cortinei. Cărțile Bibliei sunt un produs colectiv al mai multor autori pe care ceilalți oameni l-au adoptat recunoscând că mai există un autor în culise, Dumnezeu (care se manifestă în trei Persoane, așa cum am arătat [1]).

          Modelul divin pe care Moise l-a primit pe Muntele Sinai pentru construirea Cortului Întâlnirii și a obiectelor sfinte ale acestuia (Exod 25:40) face referire la Isus Hristos și la lucrarea Lui de mântuire de la Golgota (Evrei 8:5). Curtea de afară [3], altarul de bronz [4], ligheanul de aramă [5], tabernacolul [6], Sfânta [7] și Sfânta Sfintelor [8] ne vorbesc despre niște realități cerești care ne sunt revelate doar în Noul Testament, odată cu venirea lui Isus Hristos pe pământ. Inclusiv sărbătorile iudeilor fac referire la evenimente care sunt menționate doar în Noul Testament. De fapt, sărbătorile iudaice ne prezintă o cronologie a planului de răscumpărare pe care-L are Dumnezeu cu omenirea. Sabatul ne aduce înapoi la odihna lui Dumnezeu, după căderea în păcat. Paștele și Sărbătoarea Azimilor ne vorbesc despre jertfa lui Isus Hristos de la Golgota, despre Acest Miel fără păcat care a făcut ispășire pentru păcatele întregii omeniri. Sărbătoarea Primelor Roade ne îndreaptă privirile înspre învierea lui Isus Hristos, care ne eliberează de sub robia păcatului. Sărbătoarea Cincizecimii face referire la coborârea Duhului Sfânt și la puterea pe care o primește biserica să vestească Evanghelia până la marginile pământului. Privind înspre viitor, Sărbătoarea Trâmbițelor prefigurează cea de-a doua venire a lui Isus Hristos (răpirea la cer a bisericii lui Isus Hristos înainte de necazul cel mare și revenirea Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, după perioada de Strâmtorare). Ziua Ispășirii face trimitere la finalul necazului cel mare, când o rămășiță a Israelului se va pocăi și-L va recunoaște pe Isus Hristos ca Mesia. Sărbătoarea Corturilor se referă mai mult la poporul Israel, care se va bucura de domnia milenară a lui Hristos pe pământ. Anul Sabatic și Anul Jubiliar fac referire la eternitate, când toți credincioșii se vor odihni veșnic în Isus Hristos. Acestea fiind spuse, există o legătură puternică între Dumnezeu Tatăl (Cel care i-a lăsat lui Moise modelul divin de închinare și calendarul de sărbători) și Fiul (spre care indică atât Cortul Întâlnirii cât și sărbătorile iudeilor).

          Vechiul Testament (în care ne este revelat mai mult Dumnezeu Tatăl) conține foarte multe preziceri despre venirea lui Isus Hristos (Dumnezeu Fiul). Biblia afirmă că Mesia va fi o sămânță a femeii (Geneza 3:15) și o sămânță a lui Avraam (Geneza 12:3, Galateni 3:16 - doar în El vor fi binecuvântate toate popoarele pământului). Apoi, aflăm că Acesta va face parte din tribul lui Iuda (Geneza 49:10) și că va fi un urmaș al lui David (Ieremia 23:5-6). În altă ordine de idei, El va fi Dumnezeu întrupat (Isaia 9:6-7), născut în Betleem (Mica 5:2). Este profețită data exactă a morții Lui (Daniel 9:25-26). Ni se spune și faptul că El va învia (Isaia 53:11), biruind blestemul adus în lume de Diavol prin ispitirea oamenilor (Geneza 3:15). Alte texte biblice dau detalii directe despre suferințele lui Isus Hristos. Aflăm că El a fost disprețuit și batjocorit de către acuzatori, că mâinile și picioarele i-au fost străpunse și că dușmanii au tras la sorți pentru hainele Lui (Psalmul 22, Zaharia 12:10). Aceste fragmente din Vechiul Testament ne oferă o imagine a răstignirii Mântuitorului, dar sunt scrise înainte ca răstignirea să fie introdusă ca metodă de execuție de către romani. Pe vremea aceea, cei condamnați erau, deseori, omorâți cu pietre. Este foarte adevărat că unele profeții mesianice din Vechiul Testament au devenit clare numai după ce Mântuitorul a venit pe pământ. Dar ele nu sunt mai puțin valoroase din această cauză. Cele mai uimitoare profeții despre Isus Hristos se regăsesc în cartea Isaia. Astfel, aflăm că El este ales de Domnul, uns de către Duhul Sfânt cu scopul de a aduce dreptatea pe pământ și judecata (Isaia 42:1,4). Lucrarea Lui are consecințe mondiale, deoarece El va lumina neamurile pământului, oferindu-le posibilitatea de mântuire (Isaia 42:6). El este predestinat de Dumnezeu pentru lucrarea Lui (Isaia 49:1) și se confruntă cu descurajări în slujirea Lui (Isaia 49:4). Isus Hristos întâmpină opoziția celorlalți față de învățătura Lui și suportă violențe fizice din partea acestora (Isaia 50:4-6). Cu toate că are origini umile și, aparent, puține șanse de succes (Isaia 53:1-2), El este decis să ducă la final lucrarea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu (Isaia 50:7). Isus Hristos se confruntă cu durere și suferință (Isaia 53:3), dar își asumă aceste lucruri, de dragul întregii omeniri (Isaia 53:4-6; 12). El este condamnat la moarte și apoi omorât, cu toate că nu are niciun păcat (Isaia 53:7-9). Chiar și o lectură superficială a textului ne duce cu gândul că Robul despre care vorbește profetul Isaia este Isus Hristos. Inclusiv interpretarea evreiască tradițională a acestor texte era că Robul îl simbolizează pe Mesia. Însă după ce creștinii au pretins că în text ar fi vorba despre Isus Hristos, rabinii evrei au început să susțină că Robul care suferă este Israel și nu Mesia. Din nefericire pentru ei, această idee este contradictorie. Spre deosebire de Robul Domnului, poporul Israel nu este lipsit de păcat. Vechiul Testament ne descoperă acest detaliu. Mai mult, Robul care suferă se supune fără niciun fel de împotrivire (Isaia 53:7), spre deosebire de Israel, despre care știm, din istorie, că nu s-a plecat în fața nimănui. Totodată, Israel nu suferă și nici nu moare ca să facă ispășire pentru păcatele oamenilor. Nimeni nu este mântuit în baza vreunei lucrări a poporului iudeu. Revenind la cartea Isaia, menționez că aceasta a fost scrisă înainte de Isus Hristos. Marele Sul al cărții lui Isaia, descoperit la Marea Moartă, este datat cu aproximativ o sută de ani înainte de Isus Hristos, iar materialul ce îl conține este încă și mai vechi. Pe de altă parte, Septuaginta, traducerea în limba greacă a textului ebraic al Vechiului Testament, datează din jurul secolului trei înainte de Isus Hristos. Deci originalul cărții Isaia este chiar mai vechi decât aceste surse, pe care noi le cunoaștem la ora actuală.

          Relația dintre Tatăl (prezentat în Vechiul Testament) și Isus Hristos este similară cu interacțiunile dintre lumină și lampă, gânduri și minte. Isus Hristos este exprimarea de Sine a Tatălui – ceea ce are de spus Tatăl. Edificator, în acest sens, este și dialogul dintre Isus Hristos și ucenici, redat în Evanghelia după Ioan. Când Filip îi cere lui Isus Hristos să-L vadă pe Tatăl, Acesta rostește memorabila replică: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ’Arată-ne pe Tatăl?’ Nu crezi că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan 14:9-10). În primul rând, Isus Hristos Îl cunoaște pe Tatăl, după cum și Tatăl Îl cunoaște pe El (Matei 11:27; Ioan 10:15). Apoi, apostolul Pavel ne spune că Isus Hristos are chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2:6) și că El este chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15). Epistola după Evrei afirmă că Isus Hristos este oglindirea slavei Tatălui și întipărirea Ființei Lui (Evrei 1:3). Astfel, Fiul Îl reprezintă pe Tatăl în toate modurile posibile. El reflectă gloria lui Dumnezeu. Toată perfecțiunea lui Dumnezeu se regăsește în El (toate atributele lui Dumnezeu). Isus Hristos este imaginea exactă a lui Dumnezeu. El ne revelează cum este Dumnezeu în realitate, prin gândirea, cuvintele și faptele Lui. Dumnezeu este Duh și, prin urmare, invizibil. Dar, prin Isus Hristos, Dumnezeu S-a făcut vizibil întregii omeniri. Puterea, caracterul și slava lui Dumnezeu ne sunt arătate în El. Prin lucrările pe care Isus Hristos le face, nu numai că ni-L arată pe Tatăl, ci Însuși Dumnezeu Tatăl mărturisește că Isus Hristos este trimis de El (Ioan 5:31-37). În Ioan 10:30 se face o nouă afirmație care demonstrează egalitatea dintre Isus Hristos și Tatăl: „Eu și Tatăl una suntem”. Textul se referă la faptul că Isus Hristos și Tatăl au aceeași natură divină, aceleași puteri, același caracter. Alte texte biblice afirmă și mai clar relația dintre Persoana lui Isus Hristos și întreaga Ființă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” (Coloseni 1:19), „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Contrar arianismului (care susține că Isus Hristos a fost creat de Dumnezeu Tatăl, că are o natură diferită față de Tatăl, că este „un dumnezeu” mai mic), apostolul Pavel ne învață că în Hristos locuiește trupește plenitudinea absolută a divinității.

          În Vechiul Testament se observă o manifestare evidentă a dragostei lui Dumnezeu, așa cum vedem și în Noul Testament. „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni și iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul... ” (Exod 34:6-7). Avem de-a face cu un Dumnezeu iubitor și intransigent în același timp, care împarte în aceeași măsură dragostea și dreptatea. Dar dragostea lui Dumnezeu nu exclude pedeapsa, ci presupune exercitarea fermă a dreptății. Și noi ne pedepsim copiii foarte drastic dacă fac lucruri deosebit de rele, mai ales dacă i-am avertizat de multe ori înainte și am avut multă răbdare cu ei. Dacă am manifesta doar dragoste fără limite am fi niște părinți iresponsabili, denaturați, care își lasă copiii de capul lor. Dacă însă am manifesta doar dreptate fără limite, ne-am comporta ca niște dictatori. Dumnezeu a fost foarte răbdător cu nelegiuirile canaaniților, care practicau orgii sexuale, incest și își sacrificau copiii ca jertfe pentru zeii lor. Abia când nelegiuirea lor a depășit orice limite, El a intervenit și i-a pedepsit drastic (Geneza 15:16). Cu toate acestea, Dumnezeu le-a oferit har persoanelor care au dorit să iasă din mijlocul acestor societăți depravate (Rahav, Rut). În mod repetat, El menționează că l-a ales pe Israel din dragoste, nu din pricina meritelor sale. Când Israel se răzvrătea, Dumnezeu îi trimitea judecători și apoi prooroci, ca să-i aducă aminte de dragostea Sa. Dumnezeu i-a pedepsit doar când au nesocotit chemarea Lui la pocăință, continuând să păcătuiască. În cele din urmă, evreii au trebuit să plece în robie, deoarece au comis aceleași atrocități precum popoarele păgâne, trecându-și copiii prin foc (2 Împărați 17:7-23; Ieremia 32:28-35). Evreii și națiunile păgâne au avut foarte mult timp să se pocăiască de faptele lor. Deși Dumnezeu le-a vorbit în multe feluri, ei au refuzat să se reformeze și au trebuit să suporte consecințele păcatelor lor. Dar și poporul din Ninive era la fel de stricat și merita să fie nimicit de Dumnezeu. Totuși, când profetul Iona le-a vestit apropierea judecății lui Dumnezeu, aceștia s-au pocăit de păcatele lor. Văzând atitudinea lor, Dumnezeu i-a iertat (Iona 3:10). Dumnezeu este infinit mai bun decât noi, oamenii. În cazul celor din Ninive, Iona a fost deranjat de faptul că Dumnezeu nu i-a pedepsit. Mintea lui pervertită de ură și dorința lui de răzbunare nu puteau concura cu măreția caracterului lui Dumnezeu, care este milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate (Iona 4:1-11). Intenția lui Dumnezeu este să acționeze cu milă față de păcătoși, dacă aceștia se pocăiesc de păcatele lor (Ieremia 18:7-8). Dumnezeu are un caracter îndurător, spre deosebire de oamenii firești care, uneori, nu pot ierta toată viața nici cea mai mică ofensă pe care cineva le-o aduce. El oferă o vreme de pocăință pentru fiecare persoană (și astăzi, precum în timpurile străvechi). În vechime, lumea a beneficiat de 120 de ani pentru a se întoarce la Dumnezeu, cât a durat îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, în timpul lui Noe. Dumnezeu a construit o arcă de salvare, dar oamenii nu au dorit să intre în ea. Chiar dacă oamenii au păcătuit în grădina Eden, Dumnezeu și-a arătat îndurarea în mai multe moduri. Dumnezeu a făcut prima profeție despre Isus Hristos, care avea să ridice blestemul rezultat în urma neascultării oamenilor (Geneza 3:15). Apoi, Dumnezeu nu i-a omorât pe loc pe Adam și Eva, ci le-a dat o perioadă de har, sacrificând animale pentru a le acoperi păcatul (Geneza 3:21) – cineva trebuia să moară, căci plata păcatului este moartea (Evrei 9:22; Romani 6:23). Abel (Geneza 4:4), Noe (Geneza 8:20), Avraaam (Geneza 22:13) și israeliții au continuat să sacrifice animale, pentru păcatele lor. Însă sacrificiile animalelor nu au fost suficiente pentru a acoperi păcatele omenirii (Evrei 10:4). Doar moartea lui Isus Hristos, care a trăit o viață fără păcat (Evrei 4:15), a fost de ajuns (1 Ioan 2:2). În final, Dumnezeu nu ne-a lăsat să trăim veșnic într-o lume blestemată, sub influența bolilor, a neputințelor bătrâneții, a diferitelor necazuri și a naturii păcătoase. Accesul primilor oameni către pomul vieții a fost interzis, după ce aceștia au păcătuit (Geneza 3:22-24). Însă cine crede în Isus Hristos, chiar dacă moare într-o lume păcătoasă, va trăi veșnic într-o lume fără suferință și fără moarte, unde accesul la pomul vieții nu va mai fi blocat (Apocalipsa 21:4).

          În Noul Testament se vorbește des despre judecata lui Dumnezeu (există peste o sută de referințe despre judecată). Isus Hristos și apostolii ne vorbesc mult despre acest aspect. Există mai multe tipuri de judecăți și mai multe principii după care se vor efectua acestea. [9] Biserica lui Isus Hristos [10] și necredincioșii [11] vor merge la judecăți diferite. Chiar dacă Noul Testament este plin de exemple ale dragostei, ale milei și ale harului lui Dumnezeu, nu lipsește de aici dreptatea lui Dumnezeu. În altă ordine de idei, în Vechiul Testament ni se vorbește despre judecăți cu urmări temporare. Când Israel păcătuia, era pedepsit pentru o vreme prin secetă, războaie și chiar robie. Totuși, pedeapsa era generală și temporară. Însă în Noul Testament, pedeapsa este individuală și veșnică. Cei care continuă să păcătuiască și nu se pocăiesc de păcatele lor vor fi pedepsiți pentru eternitate. În toate epocile omenirii, Dumnezeu a trimis mesageri care să le vorbească oamenilor despre dragostea Sa, dar să-i și avertizeze de consecințele veșnice ale păcatelor lor. Așadar, ambele testamente ne prezintă un Dumnezeu drept și iubitor, Unul și Același Dumnezeu.

          Vechiul Testament pune accent pe cât de rea este natura umană și pe nevoia unui Mântuitor care să rezolve problema păcatului și să scoată lumea din întunericul moral în care se află. Unele prevederi din legea lui Moise nu reflectă pe deplin sfințenia caracterului lui Dumnezeu și nici nu propun un sistem ideal de conviețuire, ci reprezintă doar o etapă intermediară înspre un legământ mai bun, într-o lume extrem de păcătoasă și de depravată. [12] Noul Testament ne vorbește mai clar despre soluția lui Dumnezeu la problema păcatelor omenirii (jertfa lui Isus Hristos). Mântuitorul nostru este sfârșitul Legii (Romani 10:4) și împlinirea Legii (Romani 13:10). Cei care resping creștinismul nu cred că umanitatea este rea și dau vina pe Dumnezeu, afirmând că Acesta este un monstru moral. Dar cei care ne apropiem de creștinism realizăm cât de răi suntem în propria noastră natură și cât de milostiv este Dumnezeu, care ne arată har (prin Isus Hristos) și ne dă timp de pocăință. Dumnezeul Vechiului Testament nu este diferit de cel al Noului Testament. De fapt, într-un mod tainic, El Însuși a fost „răstignit” pentru păcatele noastre. Apostolul Pavel explică acest lucru în 2 Corinteni 5:19, afirmând că Dumnezeu Tatăl (Dumnezeul Vechiului Testament) era în Isus Hristos, împăcând lumea cu Sine. El nu a rămas sus în cer ca să asiste detașat la răstignirea Fiului Său de pe Golgota, ci a coborât pe cruce alături de Fiul Său, suportând rușinea păcatelor noastre și amărăciune în inimă din cauza suferințelor fizice pe care a trebuit să le îndure Mântuitorul nostru. Precum apostolul Pavel, afirm și eu că Dumnezeul Vechiului Testament (Dumnezeu Tatăl) este Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri (2 Corinteni 1:3).

Bibliografie:

[1] (27) Ființa Divină (Sfânta Treime) - Resurse Creștine

[2] (02) Canonul biblic - Vechiul și Noul Testament:un tot unitar - Resurse Creștine

[3] (16) Curtea de afară și semnificația ei profetică - Resurse Creștine

[4] (17) Altarul de bronz și crucea lui Isus Hristos - Resurse Creștine

[5] (18) Ligheanul de bronz și lucrarea de curățire a Mântuitorului - Resurse Creștine

[6] (19) Tabernacolul - simbol al frumuseții Mântuitorului - Resurse Creștine

[7] (20) Sfânta - menora, masa cu pâini și altarul tămâierii - Resurse Creștine

[8] (21) Sfânta Sintelor - chivotul legământului și capacul îndurării - Resurse Creștine

[9] (47) Judecățile lui Dumnezeu - Resurse Creștine

[10] (13) Judecata și răsplătirea bisericii - Resurse Creștine

[11] (49) A doua înviere - Resurse Creștine

[12] (47) Legea lui Moise (imperfectă) vs Decalogul (Legea morală perfectă a lui Dumnezeu) - Resurse Creștine