Vechiul și Noul Testament formează un tot unitar nu doar ca mesaj (căci Noul Testament continuă ideea principală a Vechiului Testament - planul de mântuire pe care îl are Dumnezeu cu omenirea), ci și ca structură. Modul în care sunt organizate cele 27 de cărți ale Noului Testament este similar cu felul în care sunt structurate cele 39 de scrieri ale Vechiului Testament. Canonul Noului Testament nu a fost „ales” la întâmplare și nici nu a fost impus de câțiva lideri creștini, așa cum vor să sugereze majoritatea scepticilor. Fiecare dintre cele 27 de cărți are un rol bine definit în Sfânta Scriptură, în acest tot unitar pe care Noul Testament îl formează împreună cu Vechiul Testament.

          Evangheliile Noului Testament au aceeași funcție în canon precum Legea (primele cinci cărți, de la Geneza la Deuteronom). Aceste lucrări ale Vechiului Testament ne vorbesc despre legământul iudaic, scoțând în evidență principiile și învățăturile care stau la baza acestui legământ. De asemenea, Legea Vechiului Testament ne oferă detalii despre viața și moartea profetului Moise, exponentul legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Israel. În mod similar, Evangheliile Noului Testament ne vorbesc despre legământul cel nou, care se întemeiază pe credința în jertfa și învierea lui Isus Hristos. Aceste cărți descriu învățăturile și principiile pe care se fundamentează noul legământ. Mai mult, Evangheliile ne oferă amănunte despre viața, moartea și învierea lui Isus Hristos, exponentul noului legământ.

          Cartea Faptele Apostolilor are același rol în canon precum cărțile istorice ale Vechiului Testament. Aceste lucrări descriu perioadele ce au urmat după plecarea de pe pământ a exponenților celor două legăminte. După moartea lui Moise, beneficiarii vechiului legământ au intrat într-o nouă țară pe care Dumnezeu le-a dat-o în stăpânire, ca să o cucerească și să o locuiască (Iosua 1:2). Tot astfel, după înălțarea la cer a lui Isus Hristos, beneficiarii noului legământ au primit făgăduința ce le-a fost promisă de mai demult, adică umplerea cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. De data aceasta, Dumnezeu nu le-a pus la dispoziție o țară anume, ci i-a trimis până la marginile pământului, însoțiți de Duhul Sfânt, ca să-L mărturisească pe Isus Hristos la cât mai multe persoane (Faptele Apostolilor 1:8).

          Epistolele Noului Testament au un scop similar cu Profeții Vechiului Testament. Cărțile profetice ale Vechiului Testament fac comentarii suplimentare pe textele din Legea lui Moise. În plus, profeții Vechiului Testament scot în evidență decăderea morală a poporului Israel și prezintă planul de viitor al lui Dumnezeu în legătură cu poporul iudeu. În aceeași manieră, Epistolele Noului Testament fac comentarii teologice pe baza învățăturilor prezentate în Evanghelii. Acestea scot în evidență decăderea morală a unor așa-ziși creștini și vorbesc despre planurile pe care le are Isus Hristos cu biserica Sa.

          Între prima carte a Vechiului Testament (Geneza) și ultima carte a Noului Testament (Apocalipsa) există niște paralele impresionante (un superb chiasm). Geneza începe cu crearea cerurilor și a pământului (1:1), în timp ce Apocalipsa se termină prin crearea unui cer nou și a unui pământ nou (21:1). Geneza ne prezintă paradisul de pe pământ, grădina Eden (2:8), iar Apocalipsa ne vorbește despre paradisul ceresc (21:4). Mai mult, Geneza introduce tema căsătoriei, dintre un bărbat și o femeie (2:18), însă Apocalipsa se termină cu nunta Mielului (21:9). Apoi, Geneza ne prezintă modul în care șarpele o amăgește pe femeie (3:1), în timp ce Apocalipsa ne arată că șarpele nu îi va mai putea amăgi pe oameni (20:10). În Geneza este menționat blestemul care a căzut asupra întregului pământ, din cauza păcatului lui Adam (3:17). Însă Apocalipsa ne asigură că în cer nu vor mai exista asemenea blesteme (22:3). Mai departe, Geneza descrie modul în care Dumnezeu a creat zilele, nopțile și oceanele (1:3-14). Dar Apocalipsa ne spune că nu va mai fi nevoie de zi (soare), noapte sau oceane (21:1; 22:5). Atât Geneza (2:9) cât și Apocalipsa (22:2) ne vorbesc despre pomul vieții, care este accesibil oamenilor credincioși lui Dumnezeu. Totodată, Geneza ne arată că Dumnezeu locuiește cu poporul Său (2:8; 3:8), iar Apocalipsa se termină cu aceeași secvență glorioasă (21:3).

          Vechiul Testament începe cu actul universal de creație a lui Dumnezeu, dar ulterior pune accent pe istoria evreilor (poporul ales de Dumnezeu), pe capitala Ierusalim, pe tronul de domnie al lui David și pe venirea lui Mesia. Noul Testament (Evanghelia după Matei) pornește din locul de unde s-a oprit Vechiul Testament, argumentând că Isus Hristos este moștenitorul legitim al tronului lui David, cel care îi va elibera pe iudei de robia păcatului. Dar narațiunea Noului Testament nu se limitează doar la poporul iudeu și nici la Ierusalim, capitala evreilor. Evanghelia mântuirii este dusă din Ierusalim în Samaria, apoi în Iudeea și până la marginile pământului. Noul Testament pune accent pe toate națiunile pământului, nu doar pe poporul iudeu (Faptele Apostolilor 1:8; Coloseni 1:23). Biblia se termină cu o scenă care ne arată că, în fața scaunului de domnie al lui Dumnezeu, există oameni din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă (Apocalipsa 7:9).