După această serie de păcate enumerate anterior, am speranța că ne-am convins cu toții cât de păcătoși suntem. Firea noastră pământească luptă împotriva Legii lui Dumnezeu. Pentru a învinge firea păcătoasă, noi avem de dus zilnic o bătălie cruntă, pe viață și pe moarte. În Romani 7, apostolul Pavel descrie această luptă a firii pământești cu Duhul lui Dumnezeu. În continuare, voi vorbi despre modul în care trebuie să ne relaționăm la păcat, pentru a fi biruitori. Voi întoarce acest subiect pe șapte fețe, pentru a identifica cele mai bune arme pe care le putem folosi în lupta cu firea pământească.

          Când ne conștientizăm cu adevărat păcatele, unii dintre noi nu credem că ne mai poate ierta cineva. Totodată, o parte dintre noi nu putem trece peste greșelile pe care alții le comit împotriva noastră. Prima veste bună, în lupta cu firea noastră pământească, este că Dumnezeu ne-a iertat de vina păcatelor noastre, în momentul în care ne-am pus încrederea în lucrarea lui Isus Hristos de la Golgota. Așa cum ne spune David în Psalmul 32:1, sunt fericiți cei care au fărădelegea iertată și păcatul acoperit. Dumnezeu nu ne ține în seamă păcatele, pentru că Isus Hristos le-a luat asupra Lui și a fost pedepsit în locul nostru, prin moartea Sa pe cruce (Isaia 53:6 11). Pe Isus Hristos, care nu a cunoscut niciun păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:1). Astfel, Dumnezeu ne consideră neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (Romani 3:21 24). Isus Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, prin rănile Lui am fost vindecați (1 Petru 2:24). În măsura în care înțelegem acest mare adevăr al iertării pe care ne-o acordă Isus Hristos, dobândim libertatea de a ne recunoaște cu onestitate greșelile.

          Toți cei care ne considerăm creștini trebuie să fim conștienți că Duhul Sfânt ne-a eliberat de sub robia păcatului. Apostolul Pavel ne vorbește în detaliu despre acest concept, în Romani 6:2-11. El ne arată că noi am murit față de păcat, că nu mai suntem robi ai păcatului, pentru că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos. Prin unirea noastră cu Hristos în moartea Lui, noi suntem eliberați atât de vina păcatului cât și de stăpânirea acestuia în viețile noastre. Așa cum le spune Pavel celor din Colose, Dumnezeu ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului Său (Coloseni 1:13). Pe de altă parte, această putere de eliberare a Duhului Sfânt este extraordinară. Personal, am văzut oameni în pragul sinuciderii și persoane subjugate de tot felul de vicii murdare. Ceilalți din jur le dădeau puține șanse să scape de problemele respective. Dar după ce s-au întâlnit cu Mântuitorul nostru, aceste porniri păcătoase le-au fost pur și simplu suprimate. Acei oameni au început să urască obiceiurile care îi subjugau atât de puternic înainte de convertire. Într-adevăr, medicina și psihologia au rolul lor în tratarea diverselor dependențe umane. Dar Duhul lui Dumnezeu operează cu această putere supranaturală care este infinit mai eficace decât orice metode omenești.

          Deși noi nu mai suntem robi ai păcatului, acesta încearcă mereu să ne influențeze. În fiecare zi, există o luptă între dorințele firii noastre pământești și voia lui Dumnezeu. Apostolul Pavel era conștient de această bătălie cruntă care se duce în viețile credincioșilor. De aceea, el ne-a recomandat să ne lăsăm călăuziți de Duhul Sfânt și să nu împlinim poftele firii noastre pământești. Pentru că firea pământească poftește împotriva Duhului și Duhul împotriva firii pământești (Galateni 5:16-17). Cu adevărat, pe cei care Îl caută pe Dumnezeu în fiecare zi și au părtășie cu El, pe cei pentru care voia Lui este prioritară, Duhul Sfânt îi călăuzește și îi ajută să rodească dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânarea poftelor. Mai mult, când Îl căutăm pe Dumnezeu cu sinceritate, putem observa cum Duhul Sfânt începe să ne curățească de celelalte păcate care există încă în viața noastră. Chiar dacă nu ajungem la perfecțiune în această viață, cu siguranță vom vedea progrese. Avem promisiunea că Duhul Sfânt nu va abandona lucrarea de sfințire pe care a început-o în noi. Pentru că, nu-i așa, Isus Hristos ne-a promis că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28:20). Și El și a împlinit această promisiune, trimițându-L pe Duhul Sfânt, care ne călăuzește și ne arată voia lui Dumnezeu pentru viețile noastre.

          Duhul Sfânt ne mustră atunci când păcătuim și ne face conștienți de păcatele care încă există în viața noastră. Astfel, noi începem să realizăm cât de păcătoși suntem, fiind mai atenți la atitudinea, gândirea, vorbirea și la comportamentul nostru. Unele păcate sunt atât de subtile încât pot trece mult timp neobservate. Însă pe măsură ce ajungem să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, ne dăm seama de toate aceste greșeli care altădată ni se păreau neînsemnate. Mai mult, Duhul Sfânt ne descoperă și alte atitudini sau fapte greșite, care înainte ni se păreau chiar normale și acceptabile. Pe măsură ce ne asemănăm tot mai mult cu Isus Hristos, noi vedem mai clar falimentele firii noastre pământești. Personal, am fost șocat când Duhul Sfânt mi-a arătat păcate precum lipsa de evlavie, egoismul sau lipsa de răbdare, pe care mult timp le-am ignorat.

          Duhul Sfânt ne poate pune în tot felul de situații dificile, ca să creștem din punct de vedere spiritual. Dacă suntem lipsiți de răbdare, ne vom confrunta cu diverse situații unde să creștem în răbdare. Pe de altă parte, așa cum ne spune apostolul Iacov, Dumnezeu nu ne ispitește să păcătuim (Iacov 1:13-14). Dar El îngăduie să trecem prin anumite împrejurări care să ne dea ocazia să ne recunoaștem greșelile și să le corectăm. Cei care suntem căsătoriți recunoaștem că Dumnezeu folosește instituția familiei pentru a ne corecta. Deși ar trebui să ne căsătorim pentru a-l face fericit pe celălalt partener, nu de puține ori noi căutăm propria noastră fericire. În intimitatea căminului, când mai există o persoană (în afară de noi înșine și Dumnezeu) care ne observă comportamentul în detaliu, noi putem realiza cât de falimentari suntem în anumite domenii ale vieții. Dumnezeu ne poate vorbi, inclusiv prin partenerul de viață. Nu în ultimul rând, cei care avem copii știm de câte ori ne-am mâniat, dar și cât de des am fost lipsiți de răbdare. În astfel de situații, Dumnezeu ne modelează caracterul. Copiii ne pot dezvălui multe probleme de caracter, unele dintre ele ascunse de mult timp în viața noastră.

          Rugăciunea este o altă armă eficace în lupta împotriva păcatului. Noi trebuie să ne rugăm pentru păcate specifice și nu doar la modul general. Dacă simțim că avem nevoie de ajutor, este recomandat să-i implicăm și pe alți credincioși în aceste bătălii. Aceștia pot mijloci împreună cu noi, pentru ca Dumnezeu să ne dea biruință. Uneori chiar avem nevoie să dăm socoteală unii în fața celorlalți pentru modul în care ne trăim viața. În acest fel, ne purtăm unii altora poverile. Și dacă se întâmplă să cădem în păcat, ne ridicăm unii pe alții și ne încurajăm reciproc. Nu în ultimul rând, noi trebuie să cerem putere de la Duhul Sfânt ca să biruim ispitele care vin în viața noastră.

          Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, noi realizăm gravitatea păcatelor pe care le comitem. Acest lucru ar trebui să ne ajute să ne smerim. John Newton a fost negustor de sclavi și căpitanul unui vas care transporta în America africani capturați. După ce s-a întâlnit cu Isus Hristos, John Newton a realizat întâi gravitatea greșelilor comise în trecut dar și gravitatea celorlalte păcate mai subtile din viața lui. La sfârșitul vieții, acesta îi mărturisea unui prieten că, deși și-a pierdut memoria aproape în totalitate, își amintește două lucruri: că el este un mare păcătos și că Isus Hristos este un mare Mântuitor. [1] Tot astfel, și apostolul Pavel s-a făcut vinovat de tot felul de greșeli îngrozitoare. El a fost complice la uciderea lui Ștefan (Faptele Apostolilor 7:54-8:1) și s-a implicat în persecuția credincioșilor (Faptele Apostolilor 9:1-2). Dacă însă citim cu atenție scrierile apostolului Pavel, observăm părerea lui tot mai smerită despre propria persoană, odată cu trecerea timpului. Când le-a scris celor din Corint, în jurul anului 55, Pavel a afirmat că este cel mai neînsemnat dintre apostoli și că nu este vrednic să poarte numele de apostol, pentru că a prigonit Biserica lui Dumnezeu (1 Corinteni 15:9). Însă în Epistola trimisă celor din Efes, în jurul anului 60, apostolul Pavel s-a considerat cel mai mic dintre toți sfinții (Efeseni 3:8). Spre sfârșitul vieții, în scrisoarea trimisă tânărului Timotei, în jurul anilor 63-65, Pavel a spus că este cel dintâi dintre păcătoși, amintindu-și că în tinerețe a fost un hulitor, un prigonitor și un batjocoritor al lui Isus Hristos (1 Timotei 1:13-15). Într-adevăr, apostolul Pavel era tot mai asemănător cu Isus Hristos, pe măsură ce înainta în viața de credință. Prin urmare, acesta a devenit mai conștient și mai deranjat față de manifestările păcătoase ale firii sale pământești.

Bibliografie:

[1] Brian H. Edwards, Through Many Dangers: The Story of John Newton, Welwyn, Anglia: Euroboooks, 1980, p. 191