Forțele întunericului îi încurajează pe oameni să trăiască după poftele firii lor pământești, care este una păcătoasă (Galateni 5:19-21). Dintre toate maladiile firii pământești, de referință sunt egoismul și mândria. Egoismul îl determină pe om să creadă că el este în centrul universului. Un astfel de om se iubește doar pe sine însuși, fără să se gândească la semenii lui. În plus, egoismul este un mod de idolatrie, căci implică închinarea omului înaintea propriei persoane. Mândria îi determină pe oameni să aibă păreri mai înalte despre ei decât este cazul și să desconsidere alte persoane, crezând că sunt atotștiutori și extrem de buni. Tot astfel, o formă de mândrie este și lăudăroșenia vieții. Oamenii lăudăroși vorbesc, de cele mai multe ori, despre persoana lor, scoțându-și mereu în evidență calitățile și realizările. Aceste atitudini sunt generate de complexe de inferioritate pe care acești oameni și le-au dezvoltat. Deși deranjantă, lăudăroșenia vieții este o formă mai inocentă de mândrie, dovedind că oamenii sunt încă interesați de părerile celorlalți. Forma gravă de mândrie este aceea în care oamenii se cred atotștiutori și consideră că nu mai au nimic de învățat de la ceilalți. Un alt aspect al mândriei este dat de falsa smerenie. Asemenea oameni doresc ca ceilalți să aibă păreri mai înalte despre ei și afișează o atitudine mai smerită, care nu reflectă modul în care își trăiesc ei viața, în privat. Falsa smerenie merge mână în mână cu ipocrizia.

          Dumnezeu însă stă împotriva celor mândri și desconsideră egoismul uman. El dorește ca oamenii să fie atât de lipsiți de orgoliu, încât să se bucure sincer pentru realizările celorlalți, la fel cum se bucură pentru reușitele lor. De asemenea, Dumnezeu dorește ca oamenii să laude frumusețea oricărei creaturi, inclusiv a propriei persoane. El intenționează să distrugă egoismul uman, care este o iubire firească. În schimb, Dumnezeu le restituie oamenilor o nouă formă de iubire, dragostea și recunoștința pentru toate creaturile. Așa cum ne spune C. S. Lewis, abia când oamenii vor învăța cu adevărat să-și iubească semenii ca pe ei înșiși, li se va permite să se iubească pe ei înșiși ca pe semenii lor. [1]

Bibliografie:

[1] C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, 2012, p. 68