Noi trebuie să ne creem o relație cu cei pe care dorim să-i evanghelizăm. Uneori, Duhul Sfânt ne scoate în cale persoane pe care nu le-am mai văzut și ne dă putere să le prezentăm Evanghelia. Însă în multe alte rânduri, evanghelizarea depinde de abilitatea noastră de a relaționa cu cei din jur. Dacă ceilalți nu văd nimic special în noi, care să le stârnească un interes (dincolo de alte interese meschine pe care le-ar putea avea), atunci sunt șanse mici ca ei să asculte Evanghelia. Deseori, oamenii nu văd dragostea lui Dumnezeu în viețile celor care se numesc creștini. Acest lucru îi împiedică să ajungă la Isus Hristos. Dacă noi îi iubim doar pe cei care ne iubesc și îi căutăm doar pe cei care ne caută sau de la care avem vreun interes, atunci nu putem fi relevanți pentru ceilalți oameni. De regulă, când ducem Evanghelia unor oameni pe care i-am întâlnit pentru prima dată, mulți dintre ei vor crede, inițial, că nu avem ce să le oferim. Însă, când le vestim Evanghelia unor cunoscuți, dacă viețile noastre sunt schimbate, oamenii vor realiza că avem ce să le oferim.

          Convertirea temnicerului din Filipi (Faptele Apostolilor 16:28-30) ilustrează un nou mod de a „vorbi în alte limbi” - „limbi” străine naturii umane păcătoase. Temnicerul a fost atât de impresionat de comportamentul apostolilor, încât a întrebat ce să facă pentru a fi mântuit. Acesta a fost contrariat de faptul că Pavel și Sila, deși erau condamnați doar pentru orientările lor religioase (și nu pentru anumite fapte rele), cântau și Îl lăudau pe Dumnezeul din cauza Căruia ajunseseră ei în temniță. În loc să protesteze că li s-a făcut o nedreptate, cei doi, cu picioarele în butuci, cântau și se rugau. Apoi, când ușile temniței s-au deschis și lanțurile le-au căzut, din cauza cutremurului, Pavel și Sila nu s-au speriat și nu au încercat să evadeze, ci au continuat să cânte spre slava lui Dumnezeu. Când temnicerul a vrut să se sinucidă, deoarece credea că cei închiși au evadat, Pavel și Sila l-au oprit să-și facă vreun rău. Ei nu s-au gândit să evadeze și nici să-l pună pe temnicer în situația de a da socoteală de fuga celor închiși. Grija ucenicilor pentru viața temnicerului l-a determinat pe acesta să dorească să fie ca ei. În închisoarea din Filipi, Pavel și Sila au unit cu credința lor fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Iată ce panoplie de limbi „au vorbit” apostolii! Dacă la Rusalii ucenicii au vorbit despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu în alte limbi omenești, Pavel și Sila i-au vorbit temnicerului despre aceleași lucrări ale lui Dumnezeu, pe niște „limbi dumnezeiești”, străine naturii umane păcătoase.

          Putem învăța niște lecții extraordinare de la Pavel și Sila. Orice creștin ar trebui să facă mai mult decât trebuie, la locul de muncă. Dacă noi vom fi competenți în ceea ce facem, sunt șanse ca ceilalți să ne asculte și când vorbim despre alte lucruri. Apoi, noi trebuie să empatizăm cu nevoile celor din jurul nostru. Dacă nu ne vom urmări interesele egoiste și vom fi interesați și de binele altora (chiar cu prețul de a pierde anumite lucruri), ceilalți vor dori să fie ca noi. De asemenea, este important și modul în care reacționăm când suntem nedreptățiți. Ucenicii nu au arătat dispreț, deși fuseseră închiși pe nedrept. Nici nu au încercat să se răzbune pentru acest lucru. Aceștia au fost interesați de mântuirea semenilor lor, chiar dacă aveau de pierdut. Tot astfel, și noi ar trebui să fim preocupați de binele semenilor noștri și să ne dorim ca ei să moștenească viața veșnică. Dacă noi nu plătim niciun fel de cost pentru Evanghelie, s-ar putea ca Evanghelia să nu aibă prea mare valoare pentru noi.

          Duhul Sfânt ne învață cum să discutăm cu semenii noștri și când să facem asta (Ioan 14:26). Dumnezeu a pus în inimile oamenilor gândul veșniciei. Există momente în care unii oameni ajung să-și urască viața, dar acest lucru se întâmplă sub influența altor factori. În mod natural, oamenii doresc să trăiască mult și visează să fie veșnic tineri. De aceea, când discutăm cu cei care nu cred în Isus Hristos, putem încerca să trezim acest gând al veșniciei care se află și în inimile lor. Și putem duce discuția înspre concepte precum adevărul absolut, învierea din morți, viața veșnică sau natura păcătoasă a omului. Apoi, putem arăta de ce creștinismul răspunde mai bine la aceste întrebări, în comparație cu celelalte ideologii. Totodată, putem aduce în discuție persoana lui Isus Hristos, ca răspuns la nevoile adânci ale oamenilor. Este o abordare mult mai fericită decât cealaltă abordare, prin care unii oameni încearcă să trezească în semenii lor teama de chinurile iadului. O zicală celebră afirmă că oamenii mari vorbesc despre idei, cei mediocri despre evenimente, iar oamenii mici, despre tot felul de nimicuri. Însă în ochii lui Dumnezeu, oamenii mari sunt cei care „trezesc” în ceilalți gândul veșniciei și îi „ajută” să treacă, împreună cu Isus Hristos, de la moarte la viață.