Deseori, creștinii trebuie să-și creeze o relație cu cei pe care doresc să-i evanghelizeze. Este adevărat că, uneori, Duhul Sfânt ne scoate în cale persoane pe care nu le-am mai văzut și ne dă putere să le prezentăm Evanghelia. Dar, în multe alte rânduri, evanghelizarea depinde de abilitatea noastră de a relaționa cu cei din jur. Dacă ceilalți nu văd nimic special în noi, care să le stârnească un interes (dincolo de alte interese meschine pe care le-ar putea avea), atunci sunt șanse mici ca ei să asculte Evanghelia. Deseori, oamenii nu văd dragostea lui Dumnezeu în viețile celor care se numesc creștini. Și aceasta îi împiedică să ajungă la Hristos. Dacă noi îi iubim doar pe cei care ne iubesc și îi căutăm doar pe cei care ne caută sau de la care avem vreun interes, atunci nu putem fi relevanți pentru ceilalți oameni. De regulă, când ducem Evanghelia unor oameni pe care i-am întâlnit pentru prima dată, mulți dintre ei vor crede, inițial, că nu avem ce să le oferim. Însă, când ducem Evanghelia unor cunoscuți (e. g. la locul de muncă), dacă viețile noastre sunt ale unor creștini autentici, oamenii nu vor mai crede că nu avem ce să le oferim. Un exemplu relevant, în acest sens, este convertirea temnicerului din Filipi (Faptele Apostolilor 16:28-30). Este interesant ce argumente l-au impresionat pe temnicer, astfel încât a trecut așa de repede de la o viață de păgân, la una de creștin. În primul rând, a fost contrariat de faptul că Pavel și Sila, deși erau condamnați doar pentru orientările lor religioase (și nu pentru anumite fapte rele), cântau și Îl lăudau pe Dumnezeul din cauza Căruia ajunseseră ei în temniță. În loc să protesteze că li s-a făcut o nedreptate, cei doi, cu picioarele în butuci, cântau și se rugau. În al doilea rând, când ușile temniței s-au deschis și lanțurile le-au căzut, din cauza cutremurului, Pavel și Sila nu s-au speriat și nu au încercat să evadeze, ci au continuat să cânte spre slava lui Dumnezeu. Când temnicerul a vrut să se sinucidă, deoarece credea că cei închiși au evadat, Pavel și Sila l-au oprit să-și facă vreun rău. Ei nu s-au gândit să evadeze și nici să-l pună pe temnicer în situația de a da socoteală de fuga celor închiși. Grija ucenicilor pentru viața temnicerului l-a determinat pe acesta să dorească să fie ca ei. Putem învăța niște lecții extraordinare din acest pasaj biblic. Orice creștin ar trebui să facă mai mult decât trebuie, la locul de muncă. Dacă noi vom fi competenți în ceea ce facem, sunt șanse ca ceilalți să ne asculte și când vorbim despre alte lucruri. Apoi, noi trebuie să empatizăm cu nevoile celor din jurul nostru. Dacă nu ne vom urmări interesele egoiste și vom fi interesați și de binele altora (chiar cu prețul de a pierde anumite lucruri), ceilalți vor dori să fie ca noi. De asemenea, este important și modul în care reacționăm când suntem nedreptățiți. Ucenicii nu au arătat dispreț, deși fuseseră închiși pe nedrept. Nici nu au încercat să se răzbune pentru acest lucru. Aceștia au fost interesați de mântuirea semenilor lor, chiar dacă aveau de pierdut. Tot astfel, și noi ar trebui să fim preocupați de binele semenilor noștri și să ne dorim ca ei să moștenească viața veșnică. Dacă noi nu plătim niciun fel de cost pentru Evanghelie, s-ar putea ca Evanghelia să nu aibă prea mare valoare pentru noi.