Ființa lui Dumnezeu este superioară oricărei ființe din univers, prin natura, calitatea și complexitatea ei (Isaia 45:5-6; Exod 15:11; Deuteronom 6:4-5; 1 Timotei 2:5; 1 Corinteni 8:6). Privind la modurile în care Dumnezeu ni s-a revelat (prin ceea ce a creat, prin conștiință, prin Cuvântul Lui), identific șapte caracteristici pe care nicio altă ființă din univers nu le poate avea în afară de El. Doar Dumnezeu cunoaște toate lucrurile (omniscient), este atotputernic (omnipotent) și este dincolo de timp și materie (omniprezent). Doar El este sfânt (nu poate greși, este perfect în toate lucrurile, poate ierta păcatele), este sursa tuturor lucrurilor (Creatorul universului și al tuturor ființelor vii) și doar El are origini eterne (fără început și fără sfârșit). În plus, Ființa lui Dumnezeu este mai complexă decât orice altă ființă din univers. Deseori, suntem tentați să încadrăm Ființa Divină în aceleași tipare pe care le folosim când analizăm ființa umană. Astfel, putem considera că Ființa lui Dumnezeu are aceeași complexitate precum ființa umană. Concret, dacă unei ființe umane îi asociem o singură persoană, tindem să credem că și Ființa Divină trebuie să respecte aceleași standarde.

          Unii teologi creștini ai Antichității (Tertulian (cca. 155 – cca. 220) [1], Ilarie de Poitiers (cca. 291/310- cca. 367) [2], Atanasie din Alexandria (cca. 295-373) [3], Vasile din Cezareea Capadociei (cca. 329-379) [4], Grigore de Nyssa (cca. 335- cca. 395) [5], Grigore de Nazians (cca. 329-390) [6]) au contribuit foarte mult la elaborarea doctrinei despre Trinitate. Crezul atanasian [7] reflectă învățăturile lui Atanasie, cel mai mare apărător al doctrinei Trinității, un teolog care a fost foarte vocal și în cadrul sinodului de la Niceea. Acest crez sintetizează eforturile marilor teologi ai Antichității în formularea doctrinei despre Sfânta Treime: „Iar credința creștină universală este aceasta, că noi ne închinăm unui singur Dumnezeu în Trinitate, iar Trinității în Unitate; fără a confunda Persoanele și fără a diviza Făptura Dumnezeirii. Căci există o Singură Persoană a Tatălui, o Alta a Fiului și o Alta a Duhului Sfânt. Însă Dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este întru totul una: egală în glorie, co-eternă în mărire … La fel cum este Tatăl, este și Fiul și la fel este și Duhul Sfânt. Tatăl necreat, Fiul necreat și Duhul Sfânt necreat. Tatăl infinit, Fiul infinit și Duhul Sfânt infinit. Tatăl etern, Fiul etern și Duhul Sfânt etern. Și totuși Ei nu sunt trei eterni, ci Unul Singur etern. La fel cum nu sunt trei infiniți, nici trei necreați, ci Unul Singur necreat și Unul Singur infinit … În același fel, Tatăl este atotputernic, Fiul este atotputernic și Duhul Sfânt, atotputernic. Totuși, nu sunt trei atotputernici, ci Unul Singur. Cum Tatăl este Dumnezeu și Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu. Și totuși nu sunt trei dumnezei, ci un Singur Dumnezeu. Cum Tatăl este Domn, Fiul este Domn și Duhul Sfânt este Domn. Și totuși nu sunt trei domni, ci un Singur Domn. Căci astfel suntem obligați de către adevărul creștin să recunoaștem fiecare Persoană ca fiind Ea Însăși Dumnezeu și Domn. Astfel ne este interzis de către credința creștină universală să spunem că există trei dumnezei sau trei domni … Tatăl nu este făcut din nimic: nici creat, nici născut. Fiul este doar al Tatălui: nu este nici făcut, nici creat, ci născut. Duhul Sfânt este al Tatălui și al Fiului: nu este nici făcut, nici creat, nici născut, ci purcede. Astfel, există un Singur Tată, nu trei tați; un Fiu, nu trei fii, un Duh Sfânt, nu trei duhuri sfinte … În această Trinitate nicio Persoană nu este înaintea Celeilalte sau după Cealaltă; Niciuna nu este mai mare sau mai mică decât Cealaltă. Ci toate trei Persoanele sunt împreună co-eterne și co-egale … Astfel că în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, să se aducă închinare Unității în Treime și Treimii în Unitate”.

          Dacă părinții bisericii au elaborat teologia referitoare la Trinitate, eu îmi propun să explic această doctrină a creștinismului, privind la ea din mai multe perspective: psihologică – relațională, filozofică, matematică, biblică și cosmică.

          Biblia afirmă că Dumnezeu este dragoste. Dar dragostea presupune existența a cel puțin două persoane pentru a se manifesta. Dacă Ființa lui Dumnezeu ar conține o singură Persoană, înseamnă că Dumnezeu a fost nevoit să creeze pentru a-și manifesta dragostea. În plus, a existat o eternitate în care acest Dumnezeu n-a fost dragoste. Însă Biblia ne spune că Dumnezeu a creat universul din altruism și din dragoste pentru celelalte ființe pe care le-a creat.

          Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o Ființă care se manifestă în trei Persoane: Tatăl, Isus Hristos și Duhul Sfânt. Există multe argumente teologice în acest sens. Traducerea în limba ebraică, pentru termenul „Dumnezeu”, este la plural. Dumnezeu vorbește despre Sine Însuși la plural, în repetate rânduri (Geneza 1:1,1:26,3:22,11:5-9 – în scenele care descriu actul creației și încurcarea limbilor, la Babel). În plus, Biblia afirmă că Tatăl este Dumnezeu (Ioan 6:27; Efeseni 4:6), Isus Hristos este Dumnezeu (Evrei 1:8, Ioan 1:1-3, Ioan 8:56-58, Filipeni 2:5-11) și Duhul Sfânt este Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:3-4). Din nefericire, mulți dintre noi avem dificultăți în înțelegerea acestui mod în care creștinismul Îl descrie pe Dumnezeu. Așa cum afirmă și teologul C. S. Lewis [8], nivelul nostru uman este simplist, căci fiecare persoană reprezintă o singură ființă și oricare două persoane sunt două ființe separate. În mod similar, într-o lume cu două dimensiuni, un pătrat reprezintă o simplă figură și două pătrate sunt două figuri separate. Dar într-o lume cu trei dimensiuni, deși continuă să existe figuri plane, multe dintre acestea sunt părți ale corpurilor solide. Cu cât avansăm spre nivele mai complicate, nu renunțăm la lucrurile specifice nivelelor mai simple. Continuăm să le avem, dar acestea sunt combinate în moduri noi, pe care nu ni le-am fi putut imagina dacă am fi cunoscut doar nivelele mai simple. Astfel, în spațiul tridimensional, un cub este format din șase pătrate și totuși rămâne un singur cub. La fel se întâmplă și în planul divin: există personalități combinate în moduri noi, pe care nu ni le putem imagina dacă nu trăim la acel nivel. În planul uman, fiecărei persoane îi corespunde o ființă separată. Însă în plan divin există o Ființă care este formată din trei Persoane și totuși rămâne o singură Ființă (oarecum similar cu exemplul cubului). Ca oameni, noi nu ne putem imagina complet o Ființă de felul acesta. Tot astfel, dacă am putea percepe doar două dimensiuni ale spațiului, noi nu ne-am putea imagina prea bine cum arată un cub. Cu toate acestea, așa cum subliniază și C. S. Lewis, teologii au intuit câte ceva despre ce se întâmplă în planul divin. Inițial, oamenii aveau o anumită cunoaștere despre Dumnezeu (din creație, legea morală, legământul și legea iudaică). Apoi însă a venit un om (Isus Hristos) care a pretins că este Dumnezeu. El nu fost genul de om pe care îl putem suspecta de nebunie. Acesta i-a determinat pe unii evrei să creadă în El, în ciuda perspectivei iudaice despre divinitate. Discipolii Lui L-au întâlnit din nou după ce a fost omorât. Apoi, aceștia au format o comunitate creștină și L-au descoperit pe Dumnezeu înlăuntrul lor (Duhul Sfânt), călăuzindu-i și ajutându-i să facă lucruri pe care nu le puteau face înainte. Când au analizat aceste aspecte, primii creștini au ajuns la definiția Dumnezeului tripersonal, care este susținută și în Biblie.

          Unii oameni consideră că acest principiu al Trinității este irațional, deoarece Dumnezeu este indivizibil. Aceștia afirmă că, dacă Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci există trei Dumnezei, nu unul singur. Ei ajung la această concluzie aplicând principiul adunării (i. e. 1+1+1=3). Însă la fel de bine s-ar putea aplica, în cazul lui Dumnezeu, principiul înmulțirii, care este la fel de rațional precum celălalt principiu (i. e. 1x1x1=1).

          Unitatea poate fi de două feluri: absolută (cifra unu aritmetic) și compusă. În limba română nu există termeni specifici pentru a defini cele două categorii. De exemplu, când spunem: „un creion” se înțelege că este vorba despre unu aritmetic, adică de o unitate absolută. Dar când spunem: „un popor”, se știe că este vorba despre mai mulți indivizi, care alcătuiesc un popor. Acesta este un exemplu de unitate compusă. Biblia susține că există un singur Dumnezeu (Deuteronom 6:4, Isaia 44:8). Însă în limba ebraică este folosit termenul „echad”, care înseamnă „unul compus”, plural, alcătuit din mai mulți. Același termen este utilizat și în Geneza 2:24, când se afirmă că bărbatul și nevasta reprezintă un singur trup. [9] Dacă Biblia ar fi afirmat că Dumnezeu este indivizibil, s-ar fi folosit termenul „yachid”, care înseamnă unitate absolută (în sens de singularitate). Pe tot parcursul Bibliei, unitatea lui Dumnezeu este compusă. Dumnezeu apare sub numele de Elohim de peste 2500 de ori în Biblie. Acest substantiv este la plural și indică pluralitatea Persoanelor din Ființa Divină.

          Există texte care menționează, în același pasaj, toate Persoanele din Ființa Divină (Matei 28:19 – botezul în apă se face în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt; 1 Petru 1:2,1 Corinteni 6:11,2 Corinteni 1:21-22,13:14 și Galateni 3:11-14 – cele trei Persoane Divine au roluri diferite în lucrarea de mântuire și sfințire a oamenilor; 1 Corinteni 12:4-6 – toate cele trei Persoane Divine dau „daruri” oamenilor; Matei 3:16-17 – la botezul lui Isus, toate Persoanele Divine sunt prezente, în posturi distincte – Fiul este botezat, Tatăl vorbește din ceruri, iar Duhul Sfânt se coboară peste Hristos; Isaia 48:16 – afirmă că Dumnezeu I-a trimis pe Isus Hristos – Robul Domnului și pe Duhul Sfânt, într-o misiune specifică – un verset din Vechiul Testament cu implicații trinitariene).

          Dincolo de ceea ce ne spune Biblia, se pot găsi în natură analogii care ne duc cu gândul la Trinitate. Dumnezeu Tatăl ar putea fi comparat cu soarele (Geneza 1:14-19), Isus Hristos cu lumina emisă de soare (Ioan 1:9-10; 8:12; 12:46) iar Duhul Sfânt cu căldura emanată. Rațiunea pentru care există soarele este să dea lumină și căldură pentru a susține viața de pe pământ. În mod asemănător, Tatăl a intenționat să se facă cunoscut prin Isus Hristos, să strălucească cu lumina Lui (Isus Hristos este exprimarea de Sine a Tatălui – ceea ce are de spus Tatăl) și să radieze căldura Duhului Sfânt. Noi suntem capabili să percepem soarele prin lumina pe care acesta o emană. Tot astfel, Tatăl ni s-a revelat prin persoana lui Isus Hristos, care este Lumina lumii. Isus Hristos reprezintă chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15). El este oglindirea slavei Tatălui și întipărirea Ființei Lui (Evrei 1:3). Isus Hristos Îl reprezintă pe Tatăl în toate modurile posibile. El reflectă gloria lui Dumnezeu. Toată perfecțiunea și toate atributele lui Dumnezeu se regăsesc în El. Hristos este imaginea exactă a lui Dumnezeu. El ne arată cum este Dumnezeu în realitate, prin gândirea, cuvintele și faptele Lui. În Isus Hristos locuiește trupește toată plenitudinea absolută a divinității (Coloseni 1:19; 2:9). Pe de altă parte, există viață pe pământ pentru că planeta noastră este poziționată la o distanță optimă față de soare (pentru a beneficia de o cantitate optimă de căldură). Temperaturile înregistrate aici favorizează apariția și desfășurarea vieții. Tot astfel, viața noastră spirituală depinde în totalitate de Duhul lui Dumnezeu. El ne naște din nou, ne călăuzește în tot adevărul și ne umple cu putere și autoritate, pentru a trăi o viață de biruință.

          Persoanele din Ființa Divină se glorifică Una pe Cealaltă. Tatăl își găsește toată plăcerea în Isus Hristos, iar Acesta Îl onorează pe Tatăl. În plus, El le spune ucenicilor că le va trimite un Mângâietor de aceeași natură cu El, care îi va însoți și îi va ajuta. Isus Hristos declară că lucrările pe care Duhul Sfânt le face vin de la Dumnezeu. De fapt, când Isus Hristos a coborât pe pământ, El a dorit să ne prezinte modul în care relaționează Persoanele din Ființa Divină. Se poate observa un mod altruist de a relaționa, în opoziție cu modul egoist specific rasei umane. Deseori, oamenii se promovează pe ei înșiși, își caută propriile interese, îi desconsideră pe ceilalți și nu se comportă cu semenii lor conform așteptărilor pe care le au de la aceștia. Un proverb românesc afirmă: ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Dar Isus Hristos ne cere să ne iubim aproapele ca pe noi înșine și să ne comportăm cu oamenii cum am dori ca ei să se comporte cu noi. Pe măsură ce oamenii Îl cunosc pe Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt, aceștia își schimbă tiparul de gândire, învățând de la Dumnezeu cum să relaționeze cu semenii lor.

Bibliografie:

[1] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, Împotriva lui Marcion

[2] Ilarie de Poitiers, Despre Trinitate

[3] Atanasie din Alexandria, Epistola I către Serapion, capitolele 20-21,24, 28

[4] Vasile din Cezareea Capadociei, Despre Duhul Sfânt, 374-375

[5] Grigore de Nyssa, Epistola despre Sfânta Treime

[6] Grigore de Nazians, Cuvântări teologice, Sinodul Ecumenic din anul 381

[7] Constantin Macoveiciuc, Pneumatologie, Sola Scriptura Seminary, 2017, pp. 260-263

[8] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1987, pp. 112-115

[9] Jonathan Sarfati, A biblical defense of the Trinity, Apologia 5(2): 37-39,1996