Tată, vino, Te rog, și dă-ne plinătatea adevărului, plinătatea Duhului Sfânt, credincioșie
față de Cuvântul Tău și o ungere profetică să pătrundă exact acolo unde acești oameni au nevoie acum.
Nu ne lăsa în voia noastră sau a firii noastre, a pregătirii noastre.
„Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc. Dacă nu păzește Domnul o cetate,
degeaba veghează cei ce o păzesc.”  Dacă nu predică Domnul o predică, degeaba predică predicatorul.
Deci vino, Te rog în Numele Domnului Isus. Amin.
Timp de 33 de ani am predicat în mod regulat la Biserica Baptistă Betleem și m-am împotrivit cu toată
puterea limbajului care ar diviza serviciul divin într-o parte de închinare și o parte de predicare.
Cu niciun chip n-am vrut să permit vreun astfel de limbaj.
Într-o parte a serviciului ne-am închinat prin cântare, rugăciune, mărturisire, aclamare, iar în 
cealaltă parte ne-am închinat prin Cuvânt, în predicare și ascultarea predicării.
Deci nu vorbim despre a ne închina într-o parte și a predica sau a da învățătură în cealaltă parte.
NU!
Aceasta e ideea acestui seminar: să vă convingă că predicarea, dacă e creștină, dacă e biblică,
este și trezește închinarea.
În direcția aceasta ne îndreptăm.
Ceea ce înseamnă că scopul expunerii mele a Cuvântului, în predică, în acești 33 de ani, a fost pentru 
a mă alimenta pe mine, în primul rând, să-mi înflăcăreze inima cu slava lui Dumnezeu revelată în textul
acestei Cărți, astfel încât eu, deschizând aceste glorii prin text, să atrag pe alți oameni la experiența
mea cu privire la Dumnezeu.
Aceasta este predicarea, în înțelegerea mea cu privire la ceea ce înseamnă.
Deci scopul predicării a fost doar în mod secondar ca să le țină căsătoriile împreună, sau să-i facă
îndrăzneți în mărturisire, sau să-i înflăcăreze în rugăciune, sau să-i îndemne la trăire centrată în 
Dumnezeu și la misiune, sau a crește Biserica, sau a ajuta bugetul.
Toate acele lucruri au fost secondare.
Cred cu toată ființa... Vreau să spun, am fost pastor, am vrut ca să reziste căsătoriile lor, să fie
oameni ai rugăciunii, să fie martori curajoși (nu pot câștiga pe toți la Hristos, trebuie și ei să 
vorbească despre Domnul Isus), am vrut să fie implicați în misiune, am vrut să dea în mod jertfitor,
am vrut ca să crească Biserica.
Însă unii pastori simt povara și urgența tuturor acestor lucruri practice atât de tare încât schimbă
prioritățile și încep în mod subtil sau mai evident să facă acestea scopul primar al predicării,
fără a realiza că, dacă această Biserică nu este încântată de Dumnezeul acestei Cărți, solul în care 
cresc aceste lucruri nu va exista, iar peste timp s-ar putea să crezi că treci pe lângă închinarea
în Cuvânt pentru a fi mai practic, dar se va întoarce împotriva ta.
Așa că DA pentru schimbarea vieților, dar nu în felul acela.
Cred că acele lucruri și o sută de alte roade ale neprihănirii care cresc în viața creștină cresc în 
solul închinării, așa că sarcina mea principală a fost să explic textele în așa fel încât ceea ce 
autorul a vrut să spună să fie înțeles și realitatea din acest înțeles, realitatea, Dumnezeu, Hristos,
mântuirea din acest înțeles, să fie arătat astfel încât eu și ei să ne putem bucura în acest înțeles,
în acea realitate.
Sper că puteți auzi 2 aspecte ale acestui lucru - am numit cartea Expository Exultation.
Expository (explicativ) - adică să faci de înțeles, să faci oamenii să înțeleagă. Nu sunt ideile tale,
nu-mi pasă de ideile tale, predicatore, ci vreau să știu ce e în această Carte, fă-mi-o de înțeles.
Numesc aceasta explicație - arată clauzele din text, felul cum formează ideile, apoi treci la realitate.
Nu ne jucăm jocuri gramatice - treci la realitate.
Apoi, vezi? Simți? Are înțeles pentru tine? Ești încântat de aceasta, pastore? Văd ei aceasta?
Deci „Expository Exultation” (Bucurie explicativă) - așa numesc eu predicarea creștină.
Voi defini închinarea imediat - am asumat-o toată dimineața, dar trebuie să facem un pic de exegeză
pentru a defini ce înseamnă închinarea.
Dar înainte de a ajunge acolo, atunci când spun că trebuie să ne bucurăm de realitatea care vine din
textele biblice, mă gândesc la un răspuns proporțional din punct de vedere emoțional la realitatea 
din text, iar proporția trebuie să se raporteze la felul de realitate pe care o vedem acolo.
Deci, dacă este o realitate grea pe care acest text ne-a arătat-o, nu ești cu inimă ușoară.
Dacă este o realitate terifiantă, nu ești vesel.
Dacă este o realitate tandră, nu ești aspru.
Dacă este o realitată aspră, atunci nu ești tandru.
Și așa mai departe.
Vorbesc despre o experiență afectivă proporțională la realitatea pe care tocmai ai arătat-o oamenilor.
Dacă expui maiestatea lui Dumnezeu cu aceeași atitudine lejeră pe care o folosești atunci când spui 
o ilustrație despre pisica ta, atunci nu ești acordat la realitate.
Și să știți că în timp oamenii își vor da seama de aceasta.
Poți înșela oameni nespirituali pe termen lung, dar nu poți înșela pe creștini.
Vorbesc de oameni care au Duhul Sfânt și vin la serviciul tău cu Dumnezeul cel Viu în ei,
așteptând Cuvântul Său să fie împărțit cu o bucurie care corespunde cu natura realității pe care
tocmai ai arătat-o din text. Ei știu dacă ești acordat la ea.
Nu te preface, ci lasă-te de slujbă dacă poți doar să te prefaci.
Există actori la amvon - pot să stea acolo mult timp, căci cresc o biserică de oameni nespirituali,
iar oamenii nespirituali sunt ușor de înșelat.
Oamenii spirituali se vor duce din acea biserică. Va crește mult, dar creștinii adevărați sunt
în bisericuțe mai mici unde pastorul este real.
El se duce acolo de la cămăruța lui și mireasma lui Hristos este peste el. Ei o pot mirosi.
Dacă aveți vreo... (o să vă cer să vă ridicați mâinile, pregătiți-vă pentru aceasta)
... vreau să știu dacă aveți vreo responsabilitate, adică dacă sunteți parte din echipa care predică
în biserica voastră, sau poate faceți toată predicarea, vă rog să ridicați mâna, ca să știu la câți
predicatori vorbesc.
Vă vorbesc vouă în mod principal. Ceilalți e fain că sunteți aici.
Dar vă vorbesc vouă.
Iată unde ne îndreptăm în cele 45 de minute pe care le mai avem.
Voi încerca să definesc esența interioară a închinării, iar apoi voi face conecția pentru a arăta de ce predicarea
biblică are ca scop aceasta și este aceasta.
Care e esența interioară a închinării și apoi predicarea - de ce spui că acesta e scopul final principal și 
de ce este închinare?
Acestea sunt cele 3 părți, într-acolo ne îndreptăm.
Haideți să definim esența interioară a închinării.
Motivul pentru care vorbesc despre esența interioară și nu despre totalitatea a ce este închinarea
e pentru că Noul Testament, în contrast cu Vechiul Testament, e ciudat de tăcut cu privire la 
dimensiunea exterioară a închinării. Incredibil!
Când comparăm cu Vechiul Testament unde se specifică până și culoarea firelor, Noul Testament e gol
în privința aceasta.
Există un motiv pentru aceasta. Iată ce cred eu despre aceasta: religia Vechiului Testament este o
religie „vino și vezi.”
Împărăteasa din Seba, vino aici să vezi slava lui Solomon!
Noi nu facem aceasta ca și creștini, nu spunem, „Veniți să vedeți clădirea noastră cea mare.”
Religia Noului Testament este o religie „mergi și spune.”
Mergeți la toate culturile și popoarele lumii și luați această Carte și o încarnați acolo.
Mii de culturi, o singură Carte.
Chiar?
Da, da!
Cum se face aceasta, căci citești Noul Testament și nu-ți spune dacă să te închini într-o clădire
sau sub un copac, nu-ți spune dacă să cânți 2 cântări sau 10 cântări, nu-ți spune dacă să ai lideri
de închinare sau nu, dacă să ai instrumente sau nu, nici măcar ce fel de instrumente, nu-ți spune
dacă să ai un serviciu de 30 de minute sau de 5 ore, dacă să cânți la început, la mijloc, sau după
predică, nu-ți spune dacă să stai în picioare, așezat, culcat, dacă să fie prezenți bebelușii sau nu,
dacă să fie folosite amvoane sau nu... Ce e acesta? Nu e în Biblie.
Sunt mulțumitor pentru el, căci am notițe, nu pot fi ca și Spurgeon.
Nu-ți spune să faci asta sau ce a făcut McArthur.
Tace cu privire la acestea și există un motiv, căci trăim în culturi diferite.
Chiar și în America avem o mare varietate cu privire la felul cum ne închinăm.
Dar eu nu vorbesc despre aceasta.
Vorbesc despre ceea ce trebuie să se întâmple în inimă pentru ca aceasta să fie ceva real, căci
Domnul Isus a spus, „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele,” - Îmi aduc laude, cântări, rugăciuni,
mărturisire - „dar inima lor este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei” - socotesc această închinare
ca și zero.
Eu nu sunt interesat în zero.
Vreau să știu ce trebuie să se întâmple aici pentru ca lucrul acesta să fie real.
Aceasta încerc să definesc.
Calvin și Luther au înțeles lucrul acesta.
Voi citi acest citat din Calvin. Reformaților nu le place, căci ei nu cred că el a zis aceasta.
Ascultați.
Apropo, eu sunt unul din acești oameni reformați.
Eu am 7 puncte ale calvinismului.
„Stăpânul n-a voit o disciplină exterioară” (vorbind despre Domnul Isus),
„n-a voit o disciplină exterioară și ceremonii pentru a prescrie în detaliu ce trebuie să facem,
căci a prevăzut că aceasta depindea de starea timpului respectiv, și n-a considerat că o singură formă
e potrivită pentru toate erele.
Pentru că n-a spus ceva specific despre acestea și deoarece acestea nu sunt necesare pentru mântuire
și pentru zidirea Bisericii trebuie să se potrivească obiceiurilor vremii, ar fi potrivit, pentru
avantajul Bisericii, să schimbe sau să abroge practici tradiționale și să stabilească altele noi.
Într-adevăr, admit că n-ar trebui să dăm buzna în inovații dintr-o dată, vrând nevrând, dar dragostea
va judeca cel mai bine ceea ce poate dăuna sau zidi. Dacă vom lăsa dragostea să decidă, totul
va fi bine.”
Acest citat e din „Institutes”, cartea a 4-a, secțiunea 10, paragraful 30.
Puteți crede acest fel de flexibilitate de la un calvinist important, pe nume Jean Calvin?
Luther, în mod tipic, ... Ascultați la Luther:
„Închinarea înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie liberă la masă, în camere particulare, jos sau la etaj,
acasă sau afară, în toate locurile, de către toți oamenii, în orice timp; și oricine vă va spune altceva
minte la fel de rău ca și diavolul și papa însuși.”
Acesta e Luther cel original, și acest lucru e adevărat.
Un text a cristalizat pentru mine esența interioară a închinării, mai mult decât orice altul.
Dacă aveți o Biblie și vreți să-l priviți, e Filipeni 1:20-23.
Vom eficientiza aceasta, dar sper că va fi evident în text. Dacă nu vedeți acest lucru în text,
atunci fundamentul meu nu va fi prezent, căci ce spune Piper nu contează, cu privire la esența interioară
a închinării, ci ceea ce spune Pavel, ce spun Psalmii și ce spune Dumnezeu, aceea contează în mod infinit.
Deci Filipeni 1:20 - „Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că” - sar peste câteva cuvinte - „Hristos va fi 
proslăvit” - în traducerea ESV spune „onorat”, în greacă e „megaluno” (adică mărit) -
„Hristos va fi proslăvit” (mărit, onorat, va primi închinare). Asum că a-L mări pe Hristos în viața ta
înseamnă a te închina Lui, deci cred că acesta e un text bun cu privire la ceea ce caut) -
„Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.”
Deci acest text este despre așteptarea și nădejdea apostolului Pavel că Hristos va fi proslăvit în 
trupul lui, fie prin viața, fie prin moartea lui. Apoi ne spune baza pentru aceasta.
Care este baza? Ne-ai spus ceea ce urmărești. Aceasta urmăresc și eu, acesta e scopul meu:
vreau ca Hristos să fie proslăvit în acest trup de 72 de ani, fie că voi trăi, fie că voi muri
înainte de a termina această predică.
Trăiesc pentru ca Hristos să arate mare, prețios, minunat, satisfăcător - acesta e scopul vieții.
Aceasta spune apostolul Pavel.
Dar cum, Pavele, cum se poate întâmpla acest lucru?
„Căci pentru mine,” - voi rămâne la moarte deocamdată, căci aceasta face lucrurile mai clare. Vom reveni
la viață imediat -  „căci pentru mine a muri este un câştig.”
Deci pasiunea mea e ca Hristos să fie mărit în trupul meu, în moarte, căci pentru mine a muri este câștig.
Apoi explică în versetul 23 cum moartea este un câștig.
Moartea este un câștig, căci a muri înseamnă a mă muta și a fi împreună cu Hristos, ceea ce ar fi
cu mult mai bine.
Mai bine. Mai bine decât a fi aici.
Mai bine decât prânzul care urmează.
Mai bine decât sex.
Mai bine decât predicarea.
E mai bine a fi împreună cu El.
Și iată argumentul: moartea mea va fi o proslăvire, o mărire, onorare a lui Hristos, dacă prin moartea 
mea Îl experimentez pe Hristos ca și o comoară care este mai satisfăcătoare decât orice aș lăsa în 
urmă atunci când mor.
Ați prins aceasta?
Acesta e înțelesul câștigului.
Dacă moartea este un câștig și moartea înseamnă a lăsa tot ce poți avea doar aici și tot ce dobândești
este Hristos - și pui acestea în balanță: tot ce poate oferi lumea pe de-o parte, Hristos de cealaltă.
În inima lui Pavel nu încape nicio îndoială care e mai de valoare.
Și acesta e felul în care el spune că-L proslăvește pe Hristos.
A-L experimenta pe Hristos ca fiind mai satisfăcător, ca o comoară mai mare și mai prețioasă, în moarte,
Îl proslăvește atunci când acest câștig, când această experiență depășește orice poate oferi lumea.
Am spus că voi reveni la partea cu viața.
„A trăi este Hristos.”
Cred că v-aș putea arăta într-un context imediat cum funcționează aceasta, prin logică.
Putem vedea clar aceasta din 3:8 - aici Pavel vorbește nu despre cum câștigă prin moarte, ci cum 
câștigă în viață. Ascultați: „privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mareal cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate” - aceasta e acum, toate le
socotesc ca și gunoi, am pierdut toate - „şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”
Deci moartea este un câștig pentru că ne aduce mai aproape de Hristos, care e mai satisfăcător decât
orice pierdem în moarte, iar viața este Hristos, căci înainte de moarte Pavel deja hotărâse să socotească
totul ca o pierdere față de prețul nespus de mare de a-L cunoaște pe Hristos.
Astfel funcționează versetul 20.
„Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna,
Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu,” - Cum?
Căci atunci când mor, câștig, când trăiesc, Hristos.
Deci iată concluzia mea cu privire la esența interioară a închinării:
A-L experimenta pe Hristos ca o comoară mai satisfăcătoare decât orice pierdem în moarte sau 
avem în viață.
Aceasta e esența interioară a închinării.
O voi spune din nou. Esența interioară a oricărei închinări (esența interioară, nu totalitatea, căci
este mai mult decât atâta) - dar fără aceasta, nimic nu e închinare.
Esența interioară a închinării este a-L experimenta pe Hristos ca fiind mai satisfăcător, o comoară
mai satisfăcătoare decât orice pierzi în moarte și decât orice ai în viață.
Aceasta e esența interioară a închinării și aș vrea să clarific din nou: nu e totalitatea închinării.
Cântăm, ne rugăm, mărturisim, ne afirmăm credința, stăm așezați, în picioare, în genunchi, ne aplecăm
în tăcere, ne ridicăm mâinile, sărim de bucurie. Toată aceasta e închinare dacă vine din esență.
Și unde lipsește această esență, aceste acte nu sunt închinare, ci miros urât în cer.
Așa ne spune Biblia.
„Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.
Degeaba Mă cinstesc ei.”
S-ar putea să întrebați (spun asta în trecere): „Piper, știu că totdeauna vorbești despre a fi satisfăcuți
în Dumnezeu, înțeleg asta. Trebuie tot timpul să folosești cuvântul satisfacție?
N-ai putea spune că esența interioară a închinării este a-L avea pe Hristos ca o mai mare comoară
decât orice din lume?
Lasă la o parte cuvântul „satisfacție” - de ce trebuie să pui acest cuvânt cu încărcătură emoțională acolo?”
Poate v-ați dat seama că eu am sentimente puternice cu privire la aceasta.
2 motive:
1. A fi satisfăcut cu Hristos este ceva asumat atunci când spui că e comoara ta cea mai mare.
Vreau să vă pun asta în față.
Vreau s-o împing prin ochii voștri în inima voastră sau în creierul vostru apoi în inima voastră.
Mi-ar place mult să simțiți ce simt eu acum și să credeți ce cred, adică faptul că, dacă spui 
(și trebuie să spui asta dacă ești creștin), „Hristos este comoara mea cea mai mare... ”
Domnul Isus a spus, „Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine
și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”
Punct. Nu ești creștin dacă-ți iubești mama sau tata sau copiii mai mult decât Îl iubești pe Domnul Isus.
Și aceasta e o dragoste afectivă, nu o dragoste din datorie, nu o dragoste jertfitoare, ci o afecțiune.
Cum te simți cu privire la copiii tăi?
Îi iubesc.
Da, trebuie să-i iubești, dar pe Domnul Isus de 10000 de ori mai mult.
Și dacă nu-L iubești mai mult...
Deci primul meu motiv pentru a folosi cuvântul „satisfăcut” e pentru că forțează această problemă.
Forțează oamenii care sunt dispuși să folosească limbajul de „comoară”, „angajament” sau „credință”
în timp ce inimile lor caută lucruri materiale.
Doar uitați-vă la ei, priviți viețile lor.
Isus e ceva de week-end.
Toată săptămâna ceea ce privesc la televizor, ceea ce fac n-are nimic de-a face cu delectarea inimii lor
în Dumnezeu. Nimic!
Eu, personal, nu vreau să-i încurajez pe astfel de oameni să creadă că sunt creștini.
Obligația mea e să vorbesc despre Biblie în așa fel încât creștinii falși să simtă că sunt falși,
ca să poată fi mântuiți.
Atât de multe biserici doar îi cocoloșesc. Îi cocoloșesc în mod constant.
„Va fi bine, va fi bine, e un Dumnezeu al dragostei.”
Dar ei nu sunt creștini. Iubesc alte lucruri mai mult decât Îl iubesc pe Hristos.
Au impresia că dacă au ieșit în față sau au semnat o hârtie sau au făcut un anumit lucru, sunt mântuiți.
Am vorbit cu mulți astfel de oameni.
Deci acesta a fost primul meu motiv.
E chiar o implicație în limbajul credinței sau al comorii că ești satisfăcut în Hristos mai mult
decât în orice altceva.
Și iată al doilea motiv, care este o recapitulare a sesiunii de dimineață.
Vă aduceți aminte de pilda într-un verset?
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde;
şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.”
Dacă cineva își vinde tot ce are pentru a avea Împărăția, dar n-au făcut-o cu bucurie...
Se întâmplă asta, oameni buni.
Se întâmplă.
„Știu ce o să fac. Voi vinde ceva.
Da, asta trebuie.”
Și vinde ceva.
„Cât ar trebui să vând?”
Zacheu jumătate, tânărul bogat totul. Ok, am înțeles.
Dar nu asta spune.
Împărăția cerurilor - atunci când Împărăția cerurilor se prinde de tine și Împăratul se descoperă
prin felul cum conduce Împărăția, așa ca și cu comoara din țarină, nu doar îți vinzi lucrurile,
ci ești bucuros să-ți vinzi lucrurile.
Asta spune.
Nu vă pot spune cât de mult timp în urmă, poate 22 de ani, am citit acest verset și am trecut peste
aceasta. „Apa karas auto.” - din bucuria lui a vândut tot ce a avut.
Ți-ai vândut lucrurile pentru Isus fără bucurie?
Există mulți ascetici în lume care vor merge în iad.
Stau pe statui timp de 30 de ani, lasă tot ce au...
Nu aceasta spune.
Deci folosesc cuvântul „satisfăcut” pentru a face acest lucru de nescăpat.
Trântesc ușa.
Orice șansă pe care o am ca să scăpați de la aceasta.
Trântesc ușa oricui spune că nu trebuie neapărat să te simți satisfăcut în Dumnezeu atât timp cât 
El e comoara ta.
E nonsens. Dumnezeu știe și tu știi.
Comoară nu înseamnă nimic, e doar un cuvât, fără ca inima ta să considere „Te iubesc mai mult,
ești mai prețios.”
Recapitulare: esența interioară a închinării este a-L experimenta pe Hristos și tot ceea ce Dumnezeu
este pentru noi în El ca o comoară mai satisfăcătoare decât orice moartea poate lua sau viața poate da.
Aceasta e esența interioară a închinării.
A fi creștin înseamnă a fi născut din nou la aceasta.
Asta se întâmplă când devii creștin.
Inima se schimbă din a prefera lumea în a-L prefera pe Hristos.
Acesta e înțelesul nașterii din nou, a convertirii.
A trăi viața creștină în toate practicalitățile ei, înseamnă a acționa din aceasta.
Și acolo unde oamenii nu acționează din aceasta, nu cred că acțiunile lor sunt roada neprihănirii.
Deci acum iată ce urmează:
„De aceea, acea esență interioară a închinării (nu formele) trebuie să fie scopul final al oricărei
predicări, al fiecărui mesaj, indiferent de text și de temă.”
Acesta e scopul nostru.
Dacă aveți ca scop multe alte lucruri - poate fi o duminică pentru a mări bugetul - „vom da faliment
dacă nu dați, căci e sfârșitul anului”- sunt ok cu asta, dacă aroma este că acest pastor Îl iubește
pe Domnul Isus mai mult decât aceasta. Viața lui nu depinde de acest buget, știu că nu depinde.
Îmi plăcea să le spun prezbiterilor când aveam întâlniri și eram la strâmtorare, fără nici o idee 
ce să facem, și le spuneam: „Oameni buni, cel mai rău lucru ce se poate întâmpla e să murim, și e ok.
Hai serios, gândiți-vă la aceasta. Gândiți-vă!
Problema cea mai mare, Evrei 2:15 - Hristos i-a izbăvit pe toți aceia care prin frica morții erau
supuși robiei toată viața lor.
Oameni buni, sunteți liberi. Dacă nu putem echilibra bugetul, dăm faliment, biserica moare,
totuși Domnul Isus domnește!”
Simt oamenii lucrul acesta?
Sau dumnezeul tău e biserica ta?
Nu, nu este. Sunt sigur că nu este.
Deci predicăm pentru a trezi aceasta și argumentul meu e că pe calea trezirii esenței interioare a
închinării în oamenii voștri, predicarea voastră trebuie să fie o experimentare a acestei esențe
interioare a închinării.
Dacă chiar acum nu sunt în această deschidere a Bibliei și în acest adevăr, dacă eu nu mă bucur de
Dumnezeu mai mult decât de aprobarea voastră, dacă nu mă bucur de Dumnezeu mai mult decât privilegiul
de a sta în fața acestor oameni, Dumnezeu știe aceasta, știe dacă sunt idolatru sau nu și dacă ați sta
îndeajuns de mult cu mine ați mirosi și voi: „E fals, Piper e fals.”
Și aceasta mă face să tremur de frică.
Nu vreau să fiu fals.
Mi-e frică de falsitate mai mult decât de orice, căci e teribil. Sunt mulți oameni care au eșuat
la sfârșitul unei vieți de 72 de ani și au mers în iad după ce au predicat timp de 30 de ani.
Da, există.
Așa că nu iau acest lucru ușor.
Predicând comoara, noi înșine o prețuim.
Bucurie expozitivă.
Ținând sus perla ca toți s-o vadă (aceasta se numește expunere), ținând sus realitatea din spatele
textului, prin text, ținând sus această perlă noi o prețuim.
Invitând oamenii la banchet, savurăm ospățul.
Ce diferență mare între felul de predicare care invită la un banchet dar nu pare că predicatorul
se bucură deloc de acest banchet.
Ce lucru trist! Nu e predicare, ci altceva.
Aduceți-vă aminte că diavolul poate face expunere.
De fapt, diavolul poate lua un text și-i poate explica înțelesul corect până într-un anumit punct.
Am văzut pe diavolul cu Domnul Isus în pustie.
A fost foarte iscusit.
Domnul Isus a fost și mai iscusit, dar mulți oameni ar fi fost înfrânți cu acel citat din Scriptură
în gura diavolului.
Diavolul poate face expunere și oameni fără minte, emoționali, se pot bucura de un text chiar dacă n-au
nicio idee ce e în el, însă nici diavolul, nici oamenii emoționali și fără minte nu se pot bucura
de realitatea slavei lui Dumnezeu revelată într-un text.
Deci diavolul nu poate predica.
Diavolul și oameni fără minte, emoționali, nu pot avea bucurie expozitivă, ci doar predicatori născuți
din nou pot face lucrul acesta, cei care au fost iluminați de Duhul Sfânt pentru a vedea slava din text,
să se bucure de ea, s-o facă de înțeles, să-i atragă pe oameni în acea experiență.
Acest lucru e posibil doar prin Duhul Sfânt.
Diavolul n-o poate face, oamenii fără minte, emoționali, n-o pot face.
Oamenii spirituali pot distinge diferența.
Predicarea este un anumit tip de vorbire.
Este glorios de distinctă.
Este o închinare în vorbire, o vorbire închinătoare concepută de Dumnezeu pentru a aduce slava 
Cuvântului Său la oamenii favorizați de El, pentru trezirea închinării.
Un pic de fundal textual.
Cuvântul „predicare” în Noul Testament înseamnă aproape întotdeauna 2 cuvinte grecești:
„euangelizomai” și „keruso.”
Aș vrea să spun un pic despre acestea și cum vin împreună în predicare, cum o fac unică în mod
deplin și glorios.
„Euangelizomai” - pastorilor, știți ce înseamnă - „euangelo” e Evanghelia.
„Euangelizomai” este vorbirea unuia care aduce vești bune de mare bucurie.
Luca 2:10 - „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună,” - aceasta e „euangelizomai” -
o veste bună, care va fi o mare bucurie.”
Deci predicatorul euangelizom-ează tot timpul, chiar dacă vorbește despre iad.
Dacă vorbește despre iad dar nu ajunge la vestea cea mai bună din lume, adică faptul că nu trebuie
să ajungi acolo, atunci nu predică, ci e bolnav.
Deci aceasta e prima caracteristică a predicatorului. Face această vorbire numită aducerea de vești bune.
Noi, creștinii, avem cea mai bună veste de pe planetă, dintre toate culturile lumii.
Dacă nu crezi asta, dă-ți demisia.
În al 2-lea rând, „keruso.”
„Keruso” este vorbirea unui herald, crainic.
Simțind greutatea unei autorități în spatele lui, ca și crainic al orașului.
Regele spune, „Mergi în acest oraș și în numele meu, cu autoritatea mea, anunță mesajul meu.”
Aceasta e „keruso.”
Herald e o traducere bună. El anunță.
Deci avem aceste 2 lucruri și vin împreună în această realitate Nou-Testamentală numită predicare.
Ai un om încântat de vestea cea mai bună din lume, Hristos răstignit, înviat, domnind, salvând oameni
pentru Sine ca să nu piară ci să se bucure de veșnicie împreună cu El pentru totdeauna.
Și ai o greutate a autorității divine asupra lui, așa încât știe că acest lucru e foarte important,
că nu se poate juca cu aceasta.
Câteodată disper uitându-mă la starea predicării din America când văd cât de jucăuși sunt unii pastori.
Nu înțeleg de ce simți că trebuie să fii așa de jucăuș, așa de flecar, așa de lejer.
Ce-i asta? Îți dai seama că nu există nicio glumă în această Carte? Nici măcar una.
Nu vă place...
Puteți vorbi cu mine despre asta.
Am citit odată o carte despre aceasta, „Hristos și umorul” - am uitat numele autorului - 
când aveam 25 de ani. Am citit-o și mi-am zis, „Ok, cămila trecând prin urechea acului - ar fi râs ei
vreo 10 secunde?”
Dar uau, serios? Cine poate atunci fi mântuit? Cămila nu poate trece prin urechea acului, iar
tu nu poți intra în cer, pentru că iubești banii.
Da, s-ar putea să fi râs cam atât (de puțin).
Acesta nu e un mesaj despre umor, dar...
Mai am 4 minute și 2 pagini. Vom reuși.
Deci predicarea este o împreunare a celor două feluri de vorbire.
Anunțarea celei mai bune vești din lume de la o autoritate infinit de puternică și glorioasă,
adică Dumnezeu, nu noi. Clarifică înțelesul textului biblic, deci faci înțelesul textului să fie clar,
iar apoi te bucuri, ești încântat de acest text și în felul acesta atragi oamenii în această experiență
a închinării.
Nu există vreo vorbire asemănătoare cu predicarea creștină în toată lumea.
E absolut unică.
Iar dacă heraldul acestui Împărat și proclamatorul acestei vești nu se bucură de Împăratul său
și de această veste, atunci este un herald nevrednic.
Împăratul nu și-a trimis heraldul pentru a anunța adevărul Său ca și cum ar fi plictisitor, obișnuit,
mic, flecărie, nesemnificativ. Nu.
„Mergi și spune oamenilor că am o amnestie pentru ei, ca să nu fie executați, căci îi voi executa
pe toți. Da, îi voi executa pe toți, dar Mi-am trimis Fiul să moară și slujba ta e să mergi să le spui
că există un mod de a nu fi executați atunci când mânia Mea se va arăta la sfârșitul veacului
într-o flacără de foc.”
Nu e ceva de glumă, ceva de luat ușor.
Este ceva de bucurie, dar nu de jovialitate.
Vreau să spun despre Spurgeon - nimeni nu avea un simț al umorului mai bun decât Charles Spurgeon
dar făcea distincție între frivolitate și umor inteligent.
Însă nu avem timp pentru a vorbi despre asta.
Predicatorul nu se ocupă niciodată de fapte care trebuie să fie clarificate, ci se ocupă de o constelație
de glorii care trebuiesc prețuite.
Cu asta te confrunți de fiecare dată când deschizi această Carte.
Apostolul Pavel le-a numit „bogățiile nepătrunse ale lui Hristos.”
Scopul predicatorului este ca oamenii să experimenteze aceste bogății, bogățiile nepătrunse ale lui Hristos,
ca și o comoară mai satisfăcătoare decât orice poate da viața sau poate lua moartea.
Și el știe, predicatorul știe și tu știi că drumul spre acest fel de închinare în oamenii tăi vine
prin faptul că tu te închini în Cuvânt în fiecare săptămână înaintea lor.
Voi încheia.
M-am gândit mult la aceasta, nu inventez totul acuma.
E totul aici, ultimul paragraf.
Dacă moartea, dacă moartea lui John Piper, dacă moartea n-ar fi o experimentare mai adâncă, mai dulce,
mai apropiată a Domnului Isus, aș dori să fiu iarăși tânăr.
Și dacă aș fi din nou tânăr, ca și câțiva dintre voi, aș predica.
Aș predica!
Nu e nimic altceva ca și predicarea.
Greutatea autorității divine în Carte, bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, privilegiul ca Duhul
Sfânt să-ți dea vedere a acestor glorii și să te facă să te bucuri de ele, privilegiul de a ajuta pe
oameni să vadă ce e aici și de a-i atrage la această experiență, nimic nu se compară cu aceasta.
Ce privilegiu!
Deci dacă mai aveți câțiva ani, pastorilor, dacă mai aveți câțiva ani, nu vă risipiți amvonul.
Bucurați-vă de bogățiile nepătrunse ale lui Hristos săptămână de săptămână, deschideți-le ca 
oamenii să le vadă și atrageți-i la bucuria voastră.
Haideți să ne rugăm.
Tată ceresc, vorbesc despre minuni, vorbesc cu mult deasupra lui John Piper și tânjesc după un val
de transformare miraculoasă să se reverse peste Biserica lui Isus Hristos astfel încât atunci când
cântăm să cântăm din această esență interioară de a Te prețui mai mult decât orice și atunci când
predicăm să predicăm din această esență interioară a închinării.
Binecuvântează-i pe acești oameni, Îți mulțumesc pentru ei, fă ca acesta să fie un moment epic
în umblarea lor spirituală, la această conferință.
Te rog în Numele Domnului Isus. Amin.