Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Gravitate și bucurie - Partea 3
Autor: John Piper  |  Album: Gravitate și bucurie: Urmărirea lui Dumnezeu în închinare  |  Tematica: Închinare
Resursa adaugata de Mada_O in 28/02/2017
    12345678910 0/10 X

    Tată, Îți cer acum ajutorul! Trebuie să vorbim despre lucruri glorioase legate de meritul Tău infinit, în adunări din inimă. Ești nespus de vrednic de cele mai înflăcărate adunări private, în familie sau în biserică, pentru a-Ți exprima vrednicia. O, fie ca noi ca și Biserică, în lume, să facem bine lucrul acesta! Vino și ajută-mă să fiu o mică parte din înaintarea acestui lucru. Mă rog în Numele lui Isus. Amin!


    Mi-a sunat alarma la ora 5:45 în dimineața aceasta și m-am târât afară din pat, am făcut un duș, m-am dus în camera mea de studiu, am închis obloanele dinspre Bulevardul 11, m-am lăsat jos la banca mea care a fost făcută pentru mine, am deschis Cartea aceasta la Proverbe 1, iar apoi la Isaia și am citit aceste cuvinte din Isaia 34: „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile și plin de urgie pe toată oștirea lor.” M-am oprit, am zăbovit și am încercat să las cuvintele să aibă asupra inimii mele efectul intenționat de Dumnezeu. Aceasta e o afimație pur și simplu radicală, uluitoare. „Domnul este mâniat pe toate neamurile.” M-am gândit la sesiunea noastră în care am discutat despre gravitate, solemnitate. Când citești din cărțile profeților, dai în mod frecvent peste astfel de lucruri. Lumea nu gândește adesea astfel. „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile și plin de urgie pe toată oștirea lor.” Nu e vorba despre o ușoară nemulțumire. Este vorba de furie, de mânie. Așa că a trebuit pur și simplu să accept un Dumnezeu care este atât de sfânt, încât Îl mânie felul în care neamurile se raportează la El. Aceasta este o parte a timpului meu de devoțiune personală din dimineața aceasta.

    M-am gândit la Ioan 3:36, pentru că este un verset atât de fundamental din Evanghelia lui Ioan, unde se spune: „Cine crede în Fiul are viața veșnică, dar cine nu crede în Fiul, mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” Cuvântul acela „rămâne” semnifică Isaia 34:2. Mânia lui Dumnezeu se află deja acolo, peste noi, peste toate neamurile. El este mâniat în atotputernicia Lui, împotriva păcatului și a tuturor celor care săvârșesc păcatul. Există numai o singură scăpare. Își trimite Fiul în lume să moară sub acea mânie, să o ia deasupra noastră asupra Lui, dacă credem în El. Dacă nu credem în El, mânia lui Dumnezeu rămâne peste noi. Acesta este următorul gând pe care l-am avut la devoțiune. Nu a fost în niciun text. Pur și simplu, aveam nevoie de acest lucru. Aveam nevoie de acest gând pentru că El tocmai mi-a spus că e mâniat pe toate neamurile, și nu poate fi imaginat nimic mai rău decât mânia unui Dumnezeu atotputernic împotriva ta. Nimic. Nimic nu poate fi imaginat mai rău decât un Dumnezeu atotputernic mâniat pe tine. Și așa spune că este. Așa că trebuie să am undeva scăpare, alinare. Nu pot trăi așa, nu pot supraviețui sub un asemenea nor greu. Iar de aceea există Evanghelia. Așa că m-am dus la Ioan 3:36 și I-am spus lui Isus: „Mulțumesc. Cred cu adevărat în Tine, zbor la Tine. Acoperă-mă cu neprihănirea Ta desăvârșită, cu sângele Tău atotsuficient, ispășitor și ferește-mă de această mânie.” Și, bineînțeles, Isus spune prin Cuvântul Său: „Asta am venit să fac. Ești mântuit. Liniștește-te. Ești în ochiul uraganului, nu ești în bătaia vântului.”

    Așa că am continuat să citesc. A durat, nu știu, aproximativ 10-15 minute să se întâmple toate acestea. Am continuat să citesc și am ajuns la ceea ce am scris deasupra. Nu știu în ce an am scris asta: „Isaia 35 – un capitol minunat”. Urmând după acel capitol despre mânia lui Dumnezeu. O să vă citesc întreg capitolul. Nu e lung. Vreau să savurați frumusețea acestui Cuvânt, așa că acum nu fac decât să ilustrez gravitatea, solemnitatea și bucuria. Asta e tot ce fac. Ceea ce s-a întâmplat în viața mea în dimineața aceasta, vreau să se întâmple și în adunările noastre corporatiste. Un amestec al acestor sclipiri ale lui Dumnezeu.

    Isaia 35: „Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli și va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru. Întăriți mâinile slăbănogite și întăriți genunchii care se clatină. Spuneți celor slabi de inimă: Fiți tari și nu vă temeți! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuși va veni și vă va mântui.’ Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface în iaz și pământul uscat, în izvoare de apă. În vizuina care slujea de culcus șacalilor, vor crește trestii și papură. Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu și nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea. Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!”

    Acesta este capitolul care urmează după cel în care Domnul este mâniat pe neamuri. Nu te poți bucura de Isaia 35 dacă nu Îl cunoști pe Dumnezeul mâniei. Nu poți. Îl vei trata în mod superficial, îl vei subția, îl vei face romantic, îl vei face o imagine a dorințelor tale imediate după ceva. Dar dacă îl pui imediat după capitolul 34, va avea un altfel de impact asupra ta. De fapt, versetul 10 (l-am memorat cândva), spune: „Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință.” Deci cei izbăviți, cei răscumpărați, cei care au alergat la Isus, au apelat la mila Lui, au scăpat de mânia lui Dumnezeu și au fost salvați, răscumpărați, mântuiți de mânia lui Dumnezeu. Răscumpărații și mântuiții se vor întoarce și vor merge în Sion, care este împărăția Regelui, cu cântece de biruință. „O bucurie veșnică le va încununa capul.” Am încercuit asta în Biblia mea. Am subliniat sintagma aceasta: „bucurie veșnică”. De fapt, după timpul de rugăciune, m-am ridicat și m-am dus la calculator, l-am pornit, am accesat aplicația de Concordanțe, am mers la varianta în ebraică și am căutat sintagma „bucurie veșnică”. Iar sintagma este: „sinhat olam”. „Sinhat” înseamnă „bucurie”, iar „olam” înseamnă „veac, eternitate”. Sinhat Olam. Bucuria veacurilor. Te așteaptă o bucurie veșnică. Bucuria noastră aici pe pământ e o bătălie. E sus, e jos, e subțire, dispare. Dar vine o zi când răscumpărații Domnului vor merge în Sion, iar toate îngrijorările vor dispărea. Nu vor mai fi lacrimi, nu va mai exista tristețe și lacrimi, ci numai bucurie veșnică, iar Dumnezeul mâniei va avea pentru noi numai milă. Așadar, iată un pic din ceea ce înseamnă gravitate și bucurie.

    Dați-mi voie să recapitulez unde am rămas în sesiunea trecută și să ajung unde suntem acum. Am început prin a vă da un argument din Noul Testament că Isus a pus stăpânire pe cuvântul „închinare” al Vechiului Testament, prin formele „hishtahavah” și „proskuneo”, și l-a tratat într-un asemenea mod încât l-a golit de centrarea pe localizare, pe exterior și l-a intensificat radical drept o experiență interioară. Acesta a fost argumentul meu. Și de aceea, acel cuvânt, „proskuneo”, cred, dispare efectiv din epistolele Noului Testament. Iar limbajul Templului și al sacrificiului, limbajului serviciilor preoțești, totul devine delocalizat, deexteriorizat și devine o experiență interioară care este exprimată acum peste tot. Pe aceasta se pune accentul, tot ce ține de viață, tot ce ține de slujire, tot ce înseamnă mâncare și băutură, și orice altceva mai faci, devine un mod de a reflecta slava lui Dumnezeu. Pe aceasta se pune accent în Noul Testament.

    Apoi, am trecut mai departe și am pus întrebarea: Dacă spui că Noul Testament intensifică radical natura interioară a închinării, ca o experimentare a lui Dumnezeu în inimă, atunci ce este experiența aceea? Aceasta e întrebarea pe care am ridicat-o aproape la final. Care e acea experiență? Iar eu am argumentat că esența ei, nu întreaga experiență, în niciun caz, dar esența ei este să fii mulțumit în Dumnezeu, profund mulțumit, fericit, bucuros, încântat, plin de admirație față de ceea ce este Dumnezeu. Aceasta este esența lăuntrică a închinării.

    Apoi, am spus: Dar acest lucru, modelul pentru noi oferit de pasiunea lui Dumnezeu Însuși pentru slavă și pentru Sine, nu prea ne spune de ce aceasta e închinare. Pentru a face asta, trebuie să te întrebi: „Cum poate fi iubitoare urmărirea lui Dumnezeu a propriei slave?” Și am încheiat prima sesiune citind o secțiune a lui C.S. Lewis, o secțiune din „Reflecții asupra Psalmilor”, unde a spus că cererea lui Dumnezeu de a-L slăvi l-a deranjat când era necredincios pentru că suna ca o femeie bătrână care dorea complimente. Aceste au fost cuvintele lui. Michael Proust este un editorialist pentru ziarul Financial Times din Londra și a scris o revizie a unei cărți acum câțiva ani, exprimând în timpurile noastre, în această generație, exact aceeași povară, neliniște, mânie, pe care le-a avut Lewis pe vremea când nu era pocăit. El spunea: „Nu pot să înțeleg un Dumnezeu care pretinde ca oamenii să îngenuncheze, să Îl slăvească, să Îl iubească. Sună ca un tiran slab, care are nevoie cu disperare de aprobarea creaturilor Sale sau a supușilor Lui.” Așa a spus Michael Proust din Londra, în Financial Times, în urmă cu câțiva ani.

    Acest lucru nu este neobișnuit. L-am auzit pe Don Carson, zilele acestea, într-o înregistrare online, spunând că, în timp ce face ceea ce el numește misiune universală, pentru că ține cuvântări evanghelistice la universități, întrebările s-au schimbat dramatic în ultimii 30 de ani, de la ce întrebări obișnuiau să pună studenții și la ce întrebări pun acum. Iar ilustrația pe care a dat-o a fost că obișnuiau să pună mai mult întrebări apologetice precum „De unde știi că Biblia este adevărată?” Iar cea pe care a ales să o menționeze acum este exact aceasta: „Ce fel de Dumnezeu ar fi atât de plin de Sine, încât să pretindă ca oamenii să Îl slăvească tot timpul? Cum să slujești unui asemenea Dumnezeu? Așadar îi avem pe Lewis, pe Michael Proust, pe Don Carson. Problema aceasta nu e o închipuire. Portretul biblic al Lui Dumnezeu care Își urmărește slava, prin faptul că v-a creat pentru slava Sa, și pretinde ca voi să mâncați, să beți și să faceți totul spre slava Lui, reprezintă o problemă pentru mulți oameni. Întrebarea pe care am ridicat-o este: „Cum poate fi lucrul acesta iubitor?” Pentru că aceasta e problema. Asta nu pare să fie dragoste. Să te pui întotdeauna pe tine în față. Pentru că dacă voi v-ați scoate pe voi înșivă mereu în față, nu ați fi plini de dragoste, ci ați fi vanitoși, aroganți, mândri, plini de sine, într-un chip vicios, păcătos. Și cu toate acestea pentru Dumnezeu nu e un act păcătos.

    Citatul lui Lewis spunea așa: „Ceea ce nu ai observat niciodată e că cererea de a-L slăvi pe El, presupune să facem ceea ce facem mereu, de fapt, ceea ce nu ne putem abține din a face cu tot ceea ne face plăcere. Lăudăm vinuri, cântece, cântăreți, sporturi, apusuri de soare, bebeluși, bijuterii, vreme, biserici, tot ceea ce se întâmplă se ne placă. Dați-mi voie să argumentez afirmația-cheie: „Lauda nu este doar legată de bucurie, lauda este împlinirea bucuriei. Completează bucuria. Dacă o elimini, bucuria nu e deplină, dacă nu poți să o slăvești. Îmi amintesc că în săptămânile după ce am citit asta în „Reflecții asupra Psalmilor”, în anii 60-70, când eram la seminar, o ilustrație simplă și practică din viața mea a fost aceasta: la seminar obișnuiam să merg la bibliotecă, iar toate revistele erau pe un raft în partea asta, una dintre ele era „New Yorker”. „New Yorker” este o revistă literară sofisticată. În zilele acelea avea aproape o jumătate de duzină de desene animate în ea, foarte sofisticate. Asta se întâmpla acum aproape 40 de ani, așa că nu aveți cum să le știți. În fine, mergeam acolo în fiecare lună și mă uitam la desenele animate. Sunt într-o bibliotecă și mă uit la desene animate. Ce ar trebui să te facă să râzi? Aș fi văzut un desen animat politic foarte ingenios, iar înlăuntrul meu mi-ar fi plăcut. „E așa de tare!” Și tot ce era în mine vroia să spună: „Uită-te la asta! Uită-te la asta!” Ce-a fost asta? Interpretam acea experiență în termenii cuvintelelor lui C.S. Lewis despre laudă. Ce era cu mine încât, deși îmi plăcea ceva, bucuria mea părea limitată, frustrată, trunchiată, până când puteam să spun: „Uită-te la asta!” și să mai am pe cineva care să râdă împreună cu mine. Iar apoi mintea mea începea să explodeze. Îmi amintesc că atunci când eram copil, adolescent, mă uitam la televizor la Red Skelton. Majoritatea dintre voi nu știți cine e Red Skelton, dar era ca un comediant și era foarte ciudat. Nu îmi plăcea să mă uit la Red Skelton singur, pentru că vroiam să am pe cineva cu care să râd. Așa că mergeam să o aduc pe mama mea și îi spuneam: „Red Skelton e la televizor. Haide.” Pentru că mama mea râdea de numa-numa, până când îi dădeau lacrimile. Și ne împărtășeam fiecare unul altuia bucuria umorului acela. Lecții, mici indicatori spre ceva foarte profund, anume că atunci când Dumnezeu îți poruncește să slăvești ceea ce e infinit vrednic de laudă, o face atât pentru binele tău, cât și pentru al Său. Pentru că a lăuda ceea ce este cel mai frumos, mai satisfăcător, nu e un fel de cerere bătută în cuie, ci înseamnă finalizarea, împlinirea. Dumnezeu dorește plinătatea bucuriei tale, iar aceasta poate fi găsită numai în El. Aici am încheiat în sesiunea trecută.

    Am aici ceva. Nu cred că se află în broșura voastră, pentru că am creat-o doar cu puțin timp în urmă, după ce am realizat broșura. M-am gândit să vă dau o fundație biblică pentru ceea ce spune Lewis, care are un mod de a vorbi bazat pe raționamente. Aceste cuvinte sunt direct din Biblie și, de aceea, sunt mai solide și mai importante. Iată ce spune Isus. Ceea ce intenționez prin versetele acestea e să vă arăt într-un minut că, din ceea ce spune Biblia, faptul că Dumnezeu Își urmărește propria slavă înseamnă dragoste. Aceasta e dragostea. „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer și a zis: Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viața veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Si acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.’” Primele cinci versete ale acestei rugăciuni preoțești din Ioan 17, vorbesc toate despre Isus, despre Tatăl și despre slava Lor, și despre rugăciunea lui Isus ca El să fie proslăvit. „Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.” Aceasta este o conspirație dintre Tatăl și Fiul de a Se proslăvi unul pe altul. Tu mă proslăvești pe Mine, iar cu slava cu care Mă proslăvești, Eu voi putea să te proslăvesc pe Tine, și va fi o proslăvire completă în cadrul Trinității. „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine Îsnsuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.”

    Așadar, rugăciunea lui pentru tine… Aceasta e o rugăciune pentru poporul Lui. Începe cu o rugăciune pentru propria Sa proslăvire, să fie reunit cu Tatăl. Dacă citiți aceste prime versete, de la 1 la 5, vă gândiți: „Ce rugăciune! Rugăciunea aceasta e numai despre El. Nu e vorba despre mine. Nu e o rugăciune pentru mine. Nu e o rugăciune preoțească, ci o rugăciune egoistă.” „Tată, Eu Te proslăvesc pe Tine, Tu proslăvește-Mă pe Mine, Eu Te proslăvesc pe Tine. Fă asta!” Ce fel de rugăciune e asta? E o rugăciune care pregătește aceste cuvinte de la final. Iată finalul rugăciunii: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu. Tocmai Te-am rugat să mă proslăvești pe deplin, să mă readuci în locul unde eram, și să fie împreună cu Mine, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei.” Motivul pentru care sunt pline de dragoste versetele de 1 la 5, o petiție către Dumnezeu ca slava Fiului să fie restabilită de către Tatăl, după umilirea Sa pe pământ, este pentru că ne pregătește un loc, pentru a ne alătura Lui în slavă, „ca să vada slava Mea”. Dacă crezi că rugăciunea lui Isus pentru tine din Ioan 17 este iubitoare, atunci vei spune că aceste cuvinte de aici sunt pline de dragoste. Și așa este.

    Dragostea trudește, cu prețul unui mare sacrificiu față de sine, pentru a-I aduce plăcere celui iubit, în ceea ce îi aduce cea mai mare plăcere. Asta face dragostea. Dragostea trudește în detrimeniul său, pentru a aduce celui iubit mulțumirea cea mai deplină în ceea ce îi produce cea mai mare mulțumire pentru totdeauna. Aceasta este definiția a ceea ce face dragostea, iar asta face Dumnezeu când urmărește bucuria noastră în slava Lui. Cel mai important paragraf pe care l-am citit vreodată în lucrările lui Jonathan Edwards este acesta. Sper că veți vedea acum legătura cu închinarea. „Dumnezeu se proslăvește pe Sine Însuși față de creaturi în două moduri.” Veți vedea cum Dumnezeu se proslăvește pe Sine Însuși. Face lucrul acesta în două moduri: „Apelând la înțelegerea lor – prin gânduri. În al doilea rând, comunicându-se pe Sine inimilor lor, și prin veselia și desfătarea pe care o găsesc ei bucurându-se de manifestațiile pe care El le face cu privire la Sine. Se proslăvește pe Sine prin bucuria lor și prin desfătarea lor față de manifestarea slavei Sale. Dumnezeu este proslăvit nu numai prin faptul că slava Lui este percepută prin puterea lor de înțelegere, ci și prin faptul că inima găsește plăcere în slava Lui. Când cei care văd slava Lui, își găsesc plăcerea în ea, când mintea ta pricepe slava Lui așa cum trebuie, și inima ta răspunde profund cu bucurie la ea, Dumnezeu este mai proslăvit decât atunci când slava Lui este doar văzută.” Ceea ce înseamnă că este bine să ai o doctrină corectă, să reflectezi la meritul lui Dumnezeu prin gânduri corecte despre El. Dar nu e suficient. „Ei doar văd slava Lui. Slava Lui este mai apoi primită de întreg sufletul, atât la nivelul înțelegerii, cât și la nivelul inimii. Dumnezeu a creat lumea, pentru ca făpturile să poată comunica și să primească slava Lui, și pentru ca slava Lui să fie percepută, primită atât de minte, cât și de inimă. Cel care mărturisește ideea lui despre slava lui Dumnezeu nu Îl proslăvește pe Dumnezeu atât de mult, pe cât o face prin mărturisirea aprobării slavei Lui și prin faptul că își găsește plăcerea în ea.”

    Acel paragraf, din toate lucrurile despre care vom vorbi în aceste sesiuni, este probabil cel mai semnificativ paragraf dinafara Bibliei, care vorbește despre ce înseamnă să Îl proslăvim pe Dumnezeu în viața împreună ca biserică. Pentru că Dumnezeu este proslăvit prin deplina noastră înțelegere și prin afecțiunea noastră pentru El. Mulți oameni nu pricep că Dumnezeu nu e proslăvit în viețile lor așa cum ar trebui, până când ei nu își găsesc plăcerea în El, așa cum ar trebui. Implicațiile acestui lucru sunt masive. Vom urmări înțelegerea corectă a slavei lui Dumnezeu și afecțiuni corecte în închinare față de slava lui Dumnezeu.

    Cineva m-a întrebat seara trecută despre felul în care aceste două lucruri merg împreună: adevăr, afecțiuni, emoții, experiență și adevărul obiectiv. Există un citat de-al lui Edwards, care m-a mișcat și m-a ajutat foarte mult cu ani în urmă. Cred că îl știu pe de rost. Spune cam așa: Edwards, ca predicator, a spus: „Ca și predicator, consider de datoria mea să înalț afecțiunile – acesta este doar un cuvânt din secolele 18-19 care înseamnă emoții – să înalț afecțiunile – se referă la cele spirituale, nu la degete vibrante, palme transpirate și gene fluturătoare. „Consider de datoria mea să înalț afecțiunile ascultătorilor mei cât de mult pot, cu condiția să fie înălțate datorită adevărului, și să se potrivescă naturii adevărului care le înalță.” E o afirmație foarte semnificativă. I-a înnebunit pe pastorii din Boston. Charles Chauncy a urât afirmația aceasta care spune: „Consider de datoria mea ca pastor să înalț afecțiunile poporului meu cât de sus pot.” A crezut că afirmația aceasta a izvorât din pur entuziasm. Manie carismatică, am spune noi. Dar când Edwards adaugă: „cu condiția ca aceste emoții, afecțiuni să fie trezite de adevăr și cu condiția ca natura afecțiunilor să se potrivească naturii adevărului”, toată protecția față de abuz este pusă la dispoziție. Îmi place mult afirmația aceasta. Aceasta consider că e slujba mea ca pastor. E o slujbă imposibilă. Eu nu pot produce afecțiuni spirituale.

    Există mulți pastori care nu își dau seama că nu pot produce afecțiuni spirituale, pentru că ei știu că nu pot produce nici afecțiuni carnale. Pot să facă oamenii să râdă, să plângă. Pot să facă orice cu retorica lor. Dar lucrurile acestea nu sunt de domeniu spiritual. Când spune că adevărul ar trebui să formeze, sau că emoțiile ar trebui să se potrivească cu adevărul, vrea să spună că dacă vorbești despre iad, nu vrei ca oamenii să râdă. Am văzut pastorii vorbind despre iad, având un mic rânjet pe față. Și am încercat să interpretez ce e cu fața aceea. Ce vrea să însemne? Vorbesc despre un subiect groaznic în timp ce au un mic rânjet pe față. Singura dată de care îmi aduc aminte, interpretarea mea a fost: acest pastor se simte foarte inconfortabil când se îndepărtează de momente fericite, de un sentiment plăcut în biserică. De un sentiment plăcut în biserică. E îngrozitor de inconfortabil să se îndepărteze de momente fericite. Ca să fie fericiți, le spune povești în așa fel încât să fie fericiți. E greșit să te simți bine când vorbești despre iad. Pentru a nu merge până la capăt, păstrează o față care să păstreze bucuria în biserică. Asta e ciudat. Iadul nu e ceva despre care să zâmbești. Nu e. Trebuie să mergem acolo ca popor. Când Edwards spune: „Vreau să înalț afecțiunile poporului meu cât de sus pot”, dacă vorbește despre rai, vrea ca ei să se bucure, iar dacă vorbește despre iad, vrea teroare. Iar aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, dacă își are rădăcinile în adevăr. Nu poți manipula astfel de lucruri. Dacă încerci, o să dai în bară.

    Când Biblia ne poruncește să ne bucurăm în Domnul... „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” „Slujiți Domnului cu bucurie.” „Domnul să-ți fie desfătarea.” „Înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice în dreapta Ta.” Când Biblia ne poruncește să ne bucurăm, în aceste 5 versete, ne cere să facem ceea ce Îi aduce lui Dumnezeu cel mai mult slavă. Pentru că prin faptul că îți găsești mulțumirea în Dumnezeu, El este cel mai proslăvit. Care sunt implicațiile acestui lucru pentru închinarea de duminică, închinarea de sâmbătă?

    Dar înainte de a pune această întrebare, ce ziceți de întristarea după voia lui Dumnezeu? Voi spuneți că esența acestor întâlniri este găsirea mulțumirii în Dumnezeu. Asta înseamnă că ar trebui să existe în timpul serviciului momente în care oamenii să fie zdrobiți, triști pentru păcatul lor? Iar dacă e așa, atunci ce îți spune asta? Ai schimbat toată închinarea în momente plăcute, sentimente de fericire, folosindu-ți mulțumirea ca esență? Aceasta e o întrebare foarte bună și nu se prea pune accent pe ea. Pentru că eu chiar cred că serviciile de închinare ar trebui să ne conducă de de la „Sfânt, sfânt, sfânt!” (Isaia 6), la „Doamne, sunt nevrednic.” Cărbunele vine, îți atinge buzele. „Ți-am luat păcatele.” Acel moment, chiar atunci, nu e unul fericit. „În prezența Ta mă simt atât de nevrednic. M-am purtat atât de urât cu soția mea, mi-am neglijat copiii, m-am uitat la imagini pornografice. Sunt atât de josnic. Urăsc să fiu aici, e îngrozitor, teribil.” E asta închinare? Acesta e efortul meu de a trata acestă problemă. Poate întristarea să fie închinare? Da. Și toată întristarea noastră ar trebui să fie. Nu toată e, dar toată ar trebui să fie. Nu cred că lucrul acesta contrazice teza noastră, esența interioară a închinării e mulțumirea față de tot ceea ce este Dumnezeu în Hristos.

    Și iată și motivul pentru care cred asta. Dacă întristarea pe care o simțim e cauzată de pierderea bucuriei a altor oameni, în boală, sărăcie, nenorocire sau moarte, atunci întristarea noastră e într-adevăr frumoasă, o expresie frumoasă a dorinței ca ei să își găsească în Dumnezeu mulțumirea care să-i satisfacă pe ei și să Îl proslăvească pe Dumnezeu. Întristarea e o onoare adusă lui Dumnezeu. Felul în care am spus asta... Cred că îmi aduc aminte cum am exprimat lucrul acesta în cartea „Dorindu-L pe Dumnezeu”. Plânsul compasiunii. Să presupunem că ai prieteni în Galveston, Texas, iar casa lor este distrusă. Asigurarea nu acoperă totul și au uitat, nu au mai apucat să ia cu ei multe lucruri prețioase, care nu mai pot fi înlocuite. Sunt, pur și simplu, distruse. Te sună în lacrimi. Și tu plângi. Apoi plângeți amândoi. Poate asta fi închinare? Poate asta fi o expresie a satisfacției în Dumnezeu? Iar afirmația spune cam așa: „Plânsul compasiunii este plânsul bucuriei împiedicată să fie împărtășită cu un altul.” Are sens lucrul acesta? Plânsul compasiuni. Tocmai ți-au spus de pierderea lor. Îi iubești, simți ce simt ei și vrei ca ei să fie fericiți, mulțumiți în Dumnezeu, eliberați de durerea aceasta, iar dorința aceea nu își găsește împlinirea pentru că ei nu se află acolo unde ai vrea tu să fie. Ai vrea ca ei să fie restaurați, totul să se schimbe, iar întreaga dorință ca ei să-ți împărtășească bucuria în Dumnezeu este împiedicată din cauza circumstanțelor, iar afirmația aceea lăcrămoasă: „Aș vrea să pot să îți ridic povara.”

    L-am sunat pe Chuck zilele trecute. Și-a pierdut tatăl. L-am anunțat că mă voi închina aici în oraș. M-am întristat foarte mult și i-am spus: „Chuck, vreau să te strâng în brațe.” Și mi-a spus că faptul că i-am dat un telefon era destul de bun. Dar nu am putut ajunge la el, nu am putut merge la el. Acel sentiment, cred eu, e unul foarte onorant față de Dumnezeu. Pentru că ceea ce spui tu e: „Sunt împlinit în Dumnezeu, El se îngrijește de nevoile mele. El e atât de împlinitor, vreau să împărtășesc acest lucru și cu alții. Nu pot să îl împărtășesc complet, pentru că mă copleșesc lacrimile din cauza aceasta. Cred că aceste momente de compasiune față de rănile altora sunt într-adevăr o închinare adusă lui Dumnezeu, dacă asta e dinamica inimii tale. Iată care e problema legată de tine și păcatele tale. Dacă bucuria noastră în Dumnezeu e amenințată de propria noastră suferință sau de propria noastră prosperitate, ambele pot amenința bucuria noastră în Dumnezeu, sau de păcatul nostru, de propria personalitate, orice ce ar putea să amenințe bucuria mea din cauza mea, nu din cauza altora și a suferinței lor, ci din cauza mea, ar trebui să fim întristați de lucrul acesta. Chiar și o măsură de mânie sau de ostilitate față de păcatul din noi care lasă circumstanțele să ne amenințe bucuria în Dumnezeu, această întristare, dacă e o întristare după voia lui Dumnezeu, va arăta că inimile noastre suferă din cauza faptului că nu Îl vedem mai clar pe Dumnezeu și nu Îl iubim mai mult. Această întristare demonstrează că în adâncul inimii chiar Îl dorim pe Dumnezeu și vrem ca El să fie comoara și bucuria noastră, așa că întristarea aceasta e un mod de a spune că Dumnezeu e într-adevăr Comoara noastră și că bucuria noastră în Dumnezeu va fi starea finală de satisfacție a sufletelor noastre spre slava Lui.

    E complicat, dar cred că e real. Cu alte cuvinte, ceea ce spun e că întristarea pentru păcatul tău, dacă e înțeleasă corect astfel: „Păcatul meu este un eșec de a-L vedea și de a savura pe deplin prezența lui Dumnezeu, adică de a umbla după alte lucruri pentru a-mi găsi satisfacția înafară de Dumnezeu.” Când vezi asta și ești zdrobit de lucrul acesta, acea zdrobire semnalează o adâncă desfătare în Dumnezeu. Că nu experimentezi prezența Lui în felul în care ai dori. Și ești trist din cauza asta, ești doborât și Dumnezeu iubește asta. Reflectă meritul Său. Se desfătează în zdrobirea și lacrimile celor care nu reușesc să Îl iubească așa cum ar dori. Prin urmare, nu există nicio contradicție în a avea momente de meditație în liniște și de pocăință în cadrul adunărilor corporatiste. Există patru implicații masive ale acestui lucru asupra vieții noastre împreună în închinare. Dar vom lua o pauză aici și ne vom întoarce în sesiunea următoare și ne vom uita la implicațiile acestea.

 



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 387
  • Export PDF: 2
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni