„Ȋn anul morții ȋmpǎratului Ozia, am vǎzut pe Domnul șezȃnd pe un scaun de domnie foarte ȋnalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul, și, la vocea acelor ȋngeri, pragul Templului s-a zguduit și ȋn jurul Lui zburau serafimii și fiecare avea șase aripi și cu douǎ își acopereau fața, și cu douǎ ȋși acopereau picioarele, și cu douǎ zburau și strigau unul la altul și ziceau: ‘Sfȃnt, sfȃnt, sfȃnt este Domnul oștirilor! Tot pǎmȃntul este plin de mǎrirea Lui’” Noi am cȃntat mult despre sfințenie, da-ți-mi voie sǎ vǎ dau o direcție, un sens a ceea ce înseamnǎ. De ce nu spun ȋngerii: ‘Sfȃnt, sfȃnt, sfȃnt, tot pǎmȃntul este umplut de sfințenia Lui’? Asta m-aș aștepta la ei sǎ spunǎ. Dacǎ vrei sa scoți în evidențǎ cele 3 pǎrți ale sfințeniei Lui Dumnezeu, ‘Sfȃnt, sfȃnt, sfȃnt este Domnul Dumnezeul Atotputernic, tot pǎmȃntul este plin de gloria Sa’ și iatǎ ȋncercarea mea de a ȋnțelege de ce este aşa. Sfințenia Lui Dumnezeu este acea valoare infinitǎ, extrem de importantǎ pe care o are ȋn El Ȋnsuși, deasupra tuturor lucrurilor. El este infinit valoros.

    Ȋnțelesul de la rǎdǎcinǎ al cuvȃntului sfințenie, dupǎ cum știți, este ceva pus deoparte, pǎstrat, dar implicația aici este cǎ este separat de tot ceea ce este comun, și mai puțin valoros, ȋn propria sferǎ pentru cǎ este infinit și unic prețios. Dumnezeu este cea mai valoroasǎ realitate din univers. Toate celelalte realitǎți sunt ca și praful, ȋn mǎrime, comparate cu valoarea lui Dumnezeu ȋn El Ȋnsuși. Asta este sfințenia Lui. Cȃnd descriem sfințenia Lui Dumnezeu spunem: ‘În afarǎ de alte creaturi, Tu ești infinit superior și infinit valoros’.

    Acum… Cȃnd acea valoare, așa cum este, devine publicǎ, cȃnd radierea, strǎlucirea, frumusețea ei se propagǎ peste tot ȋn revelație, vorbim de glorie. Gloria Lui Dumnezeu. Și sunt sigur cǎ cele douǎ concepte, ȋn limba noastrǎ, ȋn ebraicǎ și ȋn greacǎ se suprapun, dar, mă ajută pe mine sǎ mǎ gȃndesc la termenul de sfințenie ca la valoarea aceasta extrem de mare și la gloria Sa ca rǎspȃndirea, sau radierea sau frumusețea sfințeniei Lui. Este foarte important sǎ știm ce ȋnseamnǎ ce spunem. Sper cǎ asta ajutǎ puțin.

    Aici sunt niște cuvinte cu care sǎ ȋncepem acest seminar, iar apoi mǎ voi ruga din nou. Isus i-a zis: „Femeie, crede-Mǎ cǎ vine ceasul cȃnd nu vǎ veți ȋnchina Tatǎlui, nici pe muntele acesta nici ȋn Ierusalim.Voi vǎ ȋnchinați la ce nu cunoașteți; dar noi ne ȋnchinam la ce cunoaștem, cǎci Mȃntuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, și acum a și venit, cȃnd ȋnchinǎtorii adevǎrați se vor ȋnchina Tatǎlui ȋn duh și ȋn adevǎr; fiindcǎ astfel de ȋnchinǎtori dorește si Tatǎl.”

    Acesta este un seminar despre ȋnchinare. Și trebuie sǎ știți cǎ Dumnezeu cautǎ ȋnchinǎtori. El este ȋn cǎutare și ȋn cercetare şi în urmǎrire de oameni care i se ȋnchinǎ Lui. El nu este indiferent dacǎ ființele umane I se ȋnchinǎ Lui, El este gelos, pentru ȋnsemnǎtatea Lui infinitǎ și El vrea ca aceastǎ valoare sǎ-I fie atribuitǎ Lui. Asta este ȋnchinarea. Așa cǎ da-ți-mi voie sǎ mă rog ca Tatǎl sǎ ne ajute pe mǎsurǎ ce parcurgem acest timp ȋmpreunǎ.

    Tatǎ, te implor să deschizi ochii inimilor noastre să vedem gloriosul nevǎzut, Îți mulțumesc pentru acest glorios de nevăzut ce a cântat şi ne-a condus şi Îţi mulţumesc pentru realitatea Ta nevǎzutǎ și glorioasǎ. „Deși nu Ȋl vedeți, Ȋl iubiți, și deși nu Ȋl vedeți acum, credeți ȋn El și vǎ bucurați cu o bucurie de neexprimat și plinǎ de glorie.” Pentru cǎ El este glorios și de nevǎzut. O, fii real pentru noi în acest seminar, mǎ rog, și aratǎ-ne ce ne ȋnvațǎ Biblia cu privire la ȋnţelesul închinării. M-am rugat ȋn Numele Domnului Isus. Amin.

    Există o cǎrticicǎ care vine împreunǎ cu acest seminar, și sunt pe o masǎ afarǎ, le puteți lua mai tȃrziu dacǎ nu le aveți deja. Motivul pentru care cǎrticica este de ajutor este pentru cǎ majoritatea lucrurilor despre care vorbesc ȋn acest seminar sunt puse ȋn formǎ transparentǎ, aici, și este scris despre ele, și sunt toate aici deci nu ar trebui sǎ vǎ notați toate textele sau să vă luaţi notiţe pe altundeva, le-ați putea face toate aici, așadar, dacǎ vreți sǎ vǎ luați una mai tȃrziu, puteți. Titlul, de pe coperta cǎrții și din planul seminarului pe care probabil ȋl aveți este, de fapt, un acronim pentru cǎ scrie „Gravitate și bucurie duminicǎ dimineața”, dar noi ne ȋnchinăm și în serile de sâmbătă aici, de asemenea. Deci vedeți cȃt de vechi este seminarul acesta. Obișnuiam sǎ ne închinăm doar ȋntr-un grup organizat la Bethlehem, duminicǎ dimineața, iar acum avem un serviciu de sâmbătă seara, și pe 11 octombrie vom avea unul aici, Deci vom schimba titlul, acesta va fi ‘Gravitate și bucurie’, două puncte și apoi vom spune ‘Urmǎrirea lui Dumnezeu ȋn ȋnchinare’. Deci ȋnainte ca sǎ fac orice altceva, asta nu apare ȋn cǎrticicǎ, pentru cǎ m-am pregătit sǎ o zic dupǎ-amiazǎ, mǎ gȃndeam la acest seminar din nou, cȃt de mult ȋmi place sǎ fac asta și sǎ vorbesc despre lucrurile astea, tocmai mi-a sǎrit ȋn ochi cum fiecare cuvânt din acest titlu parcǎ cere un comentariu, imediat, așa cǎ o sǎ petrec cȃteva minute și am sǎ vorbesc despre cuvintele din titlul acestui seminar.

    Primul lucru este sǎ comentǎm asupra unei ȋnchinǎri structurate, organizate. Acest seminar nu este ȋn mod primar despre ȋnchinarea privatǎ, nu este ȋn mod primar despre ȋnchinarea ȋn familie, este exclusiv despre biserica adunatǎ pentru o ȋnchinare organizatǎ. Ar trebui mǎcar sǎ existe așa ceva? Și ce se ȋntȃmplǎ? Și cum o faci și ce o face realǎ? Iatǎ textul despre o ȋnchinare organizatǎ la care mǎ gandesc: „Cum dorește un cerb izvoarele de apǎ, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu ȋnseteazǎ dupǎ Dumnezeu, dupǎ Dumnezeul cel viu; cȃnd mǎ voi duce și mǎ voi arǎta ȋnaintea lui Dumnezeu? Cu lacrimi mǎ hrǎnesc zi și noapte, cȃnd mi se zice fǎrǎ ȋncetare: ‘Unde este Dumnezeul tǎu?’” Asta ȋl pune ȋntr-o poziție de mare descurajare si depresie, ei ȋși bat joc de el: “Unde este Dumnezeul tǎu? Nu ești real, nu ai un Dumnezeu care este real!” Versetul 4, acum se ridicǎ și iese din aceastǎ descurajare: „Mi-aduc aminte și-mi vǎrs tot focul inimii ȋn mine cȃnd mǎ gȃndesc cum mergeam ȋnconjurat de mulțime și cum ȋnaintam – aici sunt o mulțime de oameni – ȋn fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, ȋn mijlocul strigǎtelor de bucurie și mulțumire ale unei mulțimi ȋn sǎrbǎtoare.”

    David, psalmistul, aici se ridicǎ pe el din depresie, amintindu-și ȋnchinarea aceea laolaltă. Mǎ ȋntreb dacă aveți experiențe ȋn mod regulat cu oamenii lui Dumnezeu, care vǎ dau atȃt de multǎ viațǎ, care vǎ trezesc, care vă valideazǎ umblarea voastrǎ cu Dumnezeu datoritǎ intensitǎții autentice ce apare ȋn sufletul vostru și știți cǎ Ȋl cunoașteți pe El ȋn acest moment, ca mai tȃrziu cȃnd diavolul te lovește cu tot felul de ȋndoieli, sǎ poți sǎ spui: „Odatǎ am fost cu mulțimea și acelea au fost momente glorioase și reale”. Și sǎ ȋți aduci aminte de experiența Lui Dumnezeu cu tine ȋntr-o ȋnchinare organizatǎ. Despre asta este seminarul acesta, despre o închinare organizată.

    Dar despre cuvȃntul „urmǎrire” din titlu? „Urmǎrirea Lui Dumnezeu ȋn ȋnchinarea organizatǎ”. Ar trebui sǎ gȃndim ȋn felul ǎsta despre ȋnchinare? Nu ne urmǎrește Dumnezeu pe noi? Ȋl pune pe Dumnezeu ȋntr-o luminǎ proastǎ sǎ spunem cǎ ȋnchinarea organizată implicǎ cǎutarea noastrǎ asupra Lui? Cȃteodată, foloseam ca limbaj ȋn Bethlehem, „sǎ te duci tare dupǎ Dumnezeu”. Este potrivit? Pentru cǎ avem un grup de pasaje unde Dumnezeu ne urmǎrește pe noi: „Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rȃnduit sǎ mergeți și sǎ aduceți rod...” Așa zice Isus. „Dumnezeu, ȋn adevǎr, n-a trimis pe Fiul ȋn lume ca sǎ judece lumea, ci ca lumea sǎ fie mȃntuitǎ prin El.” Dumnezeu vine, El vine dupǎ noi. El este ȋn urmǎrire, despre asta este Evanghelia. Noi nu-L urmǎrim pe Dumnezeu pȃnǎ nu ne urmǎrește El pe noi. „Dar vine ceasul, și acum a şi venit, cȃnd ȋnchinǎtorii adevǎrați se vor ȋnchina Tatǎlui ȋn duh și ȋn adevăr; fiindcǎ astfel de ȋnchinători dorește și Tatǎl.”

    Deci, 3 pasaje din Scripturǎ spun: „Ai grijǎ, Piper! Acest cuvȃnt ‘urmǎrire’ ar putea atinge nota greșitǎ. Ar putea.” Oricum, iatǎ alt set de texte:
    · „Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea sǎ locuiesc toatǎ viața ȋn Casa Domnului, ca sǎ privesc frumusețea Domnului și sǎ mǎ minunez de templul Lui.”
    · „Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, cǎutați necurmat fața Lui.” Cǎutați...
    · „Mǎ veți cǎuta, și Mǎ veți gǎsi, dacǎ Mǎ veți cǎuta cu toatǎ inima.”

    Așadar, acum avem o serie de texte care spun cǎ Dumnezeu este în căutarea noastră și o serie de texte care spun cǎ noi suntem în căutarea lui Dumnezeu. Și ȋntrebarea absolutǎ și crucialǎ cȃnd vine vorba de ȋnchinare este: ce legǎtură au unele cu altele? Când sǎ mă gȃndesc la mine urmǎrindu-L pe Dumnezeu și când la Dumnezeu urmǎrindu-mǎ pe mine? Iatǎ aici grupul de texte care clarificǎ asta. Cheia este sǎ le ȋnțelegi ȋn ordinea corectǎ și sǎ te bazezi pe primul pentru al doilea, adicǎ primul este cel de care depinde al doilea.

    Filipeni 3, așa cum este aici, acesta este unul dintre versetele mele preferate: „Nu cǎ am și cȃștigat premiul sau am și ajuns desǎvȃrșit; dar alerg ȋnainte, cǎutȃnd sǎ-l apuc, ȋntrucȃt și eu am fost apucat de Hristos Isus” – și chiar acolo este aceastǎ relație, urmǎresc sǎ apuc. Este o experiențǎ perfectǎ cu Hristos. Nu o am ȋncǎ, voi nu o aveți ȋncǎ, nu suntem perfecți ȋncǎ ȋn relația noastrǎ cu El, dar vom merge ȋnainte, vom apuca, vom face orice pas Biblia ar vrea sǎ-l facem, vom da ce avem mai bun să mergem dupǎ Hristos, pentru cǎ El a venit mers dupǎ noi, ne-a fǎcut ai Sǎi.

    Niciodată nu I te vei ȋnchina lui Dumnezeu cum trebuie dacă doar ȋncepi cu „mǎ străduiesc să-L urmăresc pe Dumnezeu” ȋn loc sǎ începi cu „El m-a urmărit pe mine”. El m-a ales, El a murit pentru mine, El m-a regenerat, El m-a chemat, El mi-a dat Duhul Sfȃnt ca sǎ pot fi eu capabil acum sǎ îmi dau toate silințele în căutarea Lui și sǎ am speranța cǎ Ȋl voi gǎsi, cǎ mǎ voi bucura de El, cǎ Ȋl voi experimenta. El a luat inițiativa, El este primul, eu sunt al doilea. Este absolut crucial, altfel El nu Își va lua gloria din ȋnchinarea noastrǎ.

    Filipeni 2: „Duceți pȃnǎ la capǎt mȃntuirea voastrǎ, cu fricǎ și cutremur, cǎci Dumnezeu este Acela care lucreazǎ în voi și vǎ dǎ, dupǎ plǎcerea Lui, și voința și ȋnfǎptuirea.” Exact așa cum acest cuvȃnt „cǎci” constituie baza mântuirii și cǎutǎrii noastre, acest cuvȃnt „dupǎ” face baza ducerii la bun sfȃrșit a mȃntuirii noastre. Și sǎ ducem la bun sfȃrșit mȃntuirea noastrǎ ȋnseamnǎ sǎ dăm tot ce avem mai bun în căutarea lui Dumnezeu ȋn ȋnchinare. Ȋl voi avea pe El, Ȋl voi ști pe El, Ȋl voi vedea pe El, Ȋl voi gusta pe El, Ȋl voi experimenta pe El, nu mǎ voi opri din luptat pȃnǎ nu mǎ va binecuvȃnta cu prezența Sa. Asta înseamnă urmǎrirea lui Dumnezeu, ancoratǎ ȋn Dumnezeu, ȋn noi, dorind și lucrȃnd pentru buna Sa plǎcere.

    Acea ȋnchinare este corectǎ. Cei care știu cǎ fiecare gurǎ de aer pe care o iau, fiecare notǎ ce o cȃntǎ, fiecare clapǎ ce o apasǎ, fiecare coardǎ ce o ciupesc, fiecare mesaj ce ȋl predicǎ ei o fac ȋn tǎria Lui. Este absolut crucial ca sǎ facem ceea ce facem ȋn felul ȋn care 1 Petru 4:11 spune: „Dacǎ slujește cineva – și aici ai putea spune „se închină” –, sǎ slujeascǎ dupǎ puterea pe care i-o dǎ Dumnezeu: pentru ca ȋn toate lucrurile sǎ fie slǎvit Dumnezeu.” Acum vedeți cum se relaționeazǎ cu ȋnchinarea. Scopul ȋnchinǎrii este ca Dumnezeu sǎ fie vǎzut, cunoscut și sǎ te bucuri ȋn El ca și glorios, ca El sǎ fie glorificat. Asta se ȋntȃmplǎ ȋn toate lucrurile cȃnd facem asta prin puterea pe care Dumnezeu o dǎ. Deci, dacă pui asta invers, dacă o iei invers, dacă spui: „Eu voi face lucruri ca sǎ gǎsesc putere de la Dumnezeu”, asta nu Ȋl glorificǎ deloc pe El. Dar, dacǎ spui: „Fiecare pas pe care ȋl fac, ȋl fac ȋn puterea pe care mi-o dǎ El”, atunci, acel pas ȋi va da Lui glorie. Noi primim ajutor, El primește gloria – ǎsta-i modelul!

     „Prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor”. Deci iubesc cuvȃntul „urmǎrire” și realizez cǎ este periculos. Sper cǎ vedeți cȃt de periculos este și ȋncetați sǎ vǎ gȃndiți cǎ „urmǎrirea” este lucrul pe care voi l-ați fǎcut prima datǎ. Sǎ nu crezi cǎ tu ai luat inițiativa sǎ-L alegi pe Dumnezeu, cǎ tu ai luat inițiativa sǎ-L gǎsești sau sǎ-L ȋntȃlnești pe Dumnezeu, sǎ te apropii sau sǎ te bucuri de Dumnezeu. Nu tu ai luat inițiativa! Tu ești mort! El a luat inițiativa și te-a fǎcut viu conform Efeseni 2:5. Iar astea sunt vești bune și prin urmare El Își ia toatǎ gloria și nu doar o frȃnturǎ din ea.

    Ȋncǎ două observații. Cuvintele „Gravitate și bucurie”. De ce am ales sǎ intitulez acest seminar „Gravitate și bucurie”? Sunteți destul de deștepți sǎ știți cǎ nu mǎ refer la gravitate ca motivul pentru care cade pixul. M-am referit la gravitate ȋn sensul de absența sau opusul cuvȃntului „frivol”, „neȋnsemnat”, „mǎrunt”. Pentru mine cuvȃntul „gravitate” este un cuvȃnt pozitiv, dacǎ merge mȃnǎ-n mȃnǎ cu „bucurie” și „bucurie” este un cuvȃnt pozitiv dacǎ merge mȃnǎ-n mȃnǎ cu „gravitate”. Nu mǎ gǎsesc pe mine ȋnsumi ajutat ȋn ȋnchinare de servicii care constau numai ȋn veselie, ȋn special dacă e o bucurie mai „ieftinǎ”. „Ieftin” e cel mai urȃt cuvȃnt la care mǎ pot gȃndi sǎ descriu ȋnchinarea. Ei, presupun cǎ sunt cuvinte mai rele, dar pentru mine este cu adevǎrat negativ. Suntem ieftini! Și ȋncercǎm sǎ ȋi facem pe toți sǎ se simtǎ ieftini cȃnd vin aici și ȋncercǎm sǎ menținem ȋnchinarea la un nivel ieftin, pentru cǎ atunci cȃnd devii foarte serios (grav) oamenii nu te vor considera foarte prietenos. Asta este foarte deprimant... Și este o epidemie.

    Deci, de unde am luat această idee de gravitate? Uitați-vǎ la asta, la Isaia 8: „Aşa mi-a vorbit Domnul, când m-a apucat mâna Lui şi m-a înştiinţat să nu umblu pe calea poporului acestuia: „Nu numiţi uneltire tot ce numeşte poporul acesta uneltire; şi nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi! Sfinţiţi însă pe Domnul Oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi.” Mǎ opresc aici. Asta nu sunǎ pozitiv pentru mulți oameni. Sunt mulți oameni care nu pot pune nici o bazǎ emoționalǎ pozitivǎ și constructivǎ ȋn afirmația: „De Dumnezeu să vă temeţi şi de El să vă înfricoşaţi.” Oamenii se tem de cancer și se tem de rǎzboi și se tem pentru copii lor sǎ nu o ia pe calea greșitǎ. „Nu vǎ temeți de ce se tem oamenii! Fiți absolut fǎrǎ fricǎ ȋn lume. Vǎ spun eu de cine sǎ vǎ temeți. Sǎ vǎ fie fricǎ sǎ veniți ȋn prezența Mea fǎrǎ robe de o neprihǎnire ca de azbest pentru cǎ o sǎ vǎ consum, pentru cǎ Eu sunt sfânt și voi nu sunteți, ȋnspǎimântați-vǎ de Mine, tot pǎmȃntul.” Nu este multǎ fricǎ de felul ǎsta ȋn lume, nu este multǎ fricǎ de felul ǎsta ȋn America. Nu cumva să crezi tu cǎ Dumnezeu te atrage spre un fel de singurătate sclavagistă şi în frică, care este josnicǎ!

    Acum trecem la urmatoarea frazǎ: „Și El va fi un Lǎcaș”. Dacǎ ești terifiat de Dumnezeu, dacǎ te ȋnspǎimȃnți ȋn prezența Lui, „Acesta este omul la care Mǎ voi uita, și voi fi pentru tine un Lǎcaș, te voi ȋnconjura și nimeni nu te va atinge, vei fi al Meu. Dacǎ nu te temi de ce se teme lumea, dar te temi de Mine; dacǎ nu te ȋnspǎimȃnți de lume, dar te ȋnspǎimȃnți de Mine; nu te înfricoşezi la ce se înfricoşează lumea, dar te înfricoşezi de Mine!” Asta este foarte greu pentru mulți oameni sǎ ȋnțeleagǎ deoarece suntem așa de nerǎbdǎtori în bisericile americane ce satisfac oameni sǎ evitam aceste sentimente. Pentru cǎ oamenii nu o sǎ vinǎ ȋnapoi dacǎ vorbești în felul ǎsta.

    Am sǎ vǎ dau o micǎ ilustrație sǎ ȋnțelegeți la ce mǎ refer pentru cǎ nu este ușor din punct de vedere emoţional ca oamenii sǎ ȋnțeleagǎ asta, cei care sunteți aici de mai mult timp o sǎ vǎ amintiți aceastǎ ilustrație. Cȃnd fiul meu, Karsten, avea 6 ani și eu eram nou la aceastǎ bisericǎ, Dick Teagan era diacon și l-a invitat pe noul pastor și pe familia sa la cinǎ, ȋntr-o suburbie din vestul orașului de care nu-mi amintesc. Și ne-am dat jos din mașinǎ, am mers pȃnǎ la ușă, am ciocănit și am deschis. Era acolo un cȃine absolut gigantic și stǎtea ochi la ochi cu fiul meu cel mai mare. Așadar, el avea 7 ani și se uita fix ȋn ochii acestui animal. Și Karsten parcǎ a ȋncremenit, adică... Era ȋnfricoșǎtor. Și ȋnainte sǎ intrǎm, Dick a spus: „O, el este prietenos, nu va rǎni pe nimeni.” Și ȋmi amintesc cǎ aveam nevoie de ceva din mașinǎ și i-am zis lui Karsten: „Ai vrea sǎ fugi și sǎ-mi aduci tu din mașinǎ...?” Am uitat ce era obiectul acela. Și era o curte, un gard, iar apoi mașina. Iar el era fericit sǎ plece de lȃngǎ ușǎ așa cǎ a plecat ȋnspre mașinǎ fugind, iar cȃinele iese pe ușǎ fǎcȃnd un salt uriaș chiar ȋn spatele lui Karsten cu un fel de mȃrȃit ȋnspre el, iar Karsten se ȋntoarce rapid și se uitǎ la mine ca și cum ar zice: „Salveazǎ-mǎ?! E foarte ȋnfricoșǎtor tatǎ!” Dick apare ȋn ușǎ și zice: „O, Karsten, de ce nu mergi normal? Lui nu-i place ca oamenii sǎ fugǎ de lȃngǎ el.” Și ȋn capul meu am zis: „Ȋntȃmplarea asta merge direct ȋn predica din duminica urmǎtoare, pentru cǎ nu am avut niciodatǎ un exemplu mai bun a ceea ce ar trebui sǎ fie frica de Dumnezeu.” Cȃinele acela ar trebui sǎ fie ȋnspǎimȃntǎtor pentru un bǎiat de 7 ani și Dumnezeu ar trebui sǎ fie ȋnspǎimȃntǎtor pentru pǎcǎtoși ca noi. Ar trebui sǎ fie! Nu-L trata ca și cum nu e ȋnfricoșǎtor. Dar singurul lucru care Ȋl face nervos este cȃnd oamenii fug de El. Așa cǎ dacă te-ai ȋntoarce și ți-ai pune mȃna jurul acelui cȃine ai fi ȋn regulǎ, de fapt, ai avea un timp grozav cu cȃinele ǎsta. El este de admirat și este o totalǎ bucurie sǎ fii cu el. Și exact așa este Dumnezeu pentru oamenii care nu umblǎ dupǎ alte lucruri. Ceea ce-L face nervos este cȃnd Ȋl minimalizezi, preferȃnd altceva ȋn loc de El. Și El va veni dupǎ noi...

    Deci, eu cred cǎ fǎrǎ o doză sǎnǎtoasǎ de gravitate, ȋnchinarea ar fi frivolǎ și neserioasǎ, ar fi slabǎ, ar fi superficialǎ, ar degenera ȋn divertisment. Noi trebuie sǎ ȋnvǎțǎm cǎ la baza înfricoşării este o mare bucurie. Aveți texte în Biblie de genul: „Mǎ bucur sǎ mǎ tem de Numele Tǎu.” Am bucurie sǎ mǎ tem de Numele Tǎu. Sau aveți astfel de texte: „Dar la Tine este iertarea, ca astfel sǎ fii de temut”. Iertarea conducând la teamǎ. Aceastǎ realitate temǎtoare de Dumnezeu, aceastǎ gravitate ȋn prezența Sa este foarte neobișnuitǎ. Și vǎ propun, ca voi, din toate bisericile din care veniți sǎ fiți susținǎtori, sǎ vǎ ȋndepǎrtați de aceastǎ derȃdere de duminicǎ și sǎ vǎ îndreptați cǎtre o seriozitate ȋmbucurǎtoare. Asta vǎ propun, pledez cu voi.

    Veselie. „Trimite lumina şi credincioşia Ta, ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu care este bucuria şi veselia mea şi Te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul Meu.” El va fi un Lǎcaș pentru tine dacă te vei înspǎimȃnta de El. Și cȃnd vezi cǎ Lǎcǎșul Lui te acoperǎ, e ca și cum ai fi ȋn ochiul uraganului Ike. Din uraganul – nu știu, cred cǎ a fost Erin, E-R-I-N – prin care am trecut, ei bine, am scǎpat ca prin urechile acului. Eram ȋn Florida, ȋn Pensacola, am uitat acum cȃți ani a fost asta, 10 ani sau așa ceva, țineam niște seminarii. Seminariile acelea au fost complet distruse, a trebuit sǎ le terminǎm ziua urmǎtoare cam cu o zecime din toți oamenii și fǎrǎ curent electric pentru cǎ uraganul a venit direct peste Pensacola. Eu nu mai trecusem prin așa ceva ȋnainte, nu am mai trecut prin asta de atunci, dar iatǎ ce se ȋntȃmplǎ. Ȋn capǎtul din fațǎ al uraganului vȃnturile bat ȋntr-o direcție, iar ȋn capǎtul din spate ȋn cealaltǎ direcție. Uraganul asta sufla cam cu 80-90 de mile pe orǎ. Eram într-o casǎ și mi-au spus: „Tu și copii tǎi mergeți ȋn baie” pentru cǎ acela ar fi cel mai sigur loc deoarece este ȋnconjurat de camere și pereți. Nu-mi pot aminti unde am mers, dar mi-au zis: „Locul ǎsta este cel mai sigur loc, intrǎ acolo și așteaptǎ.” Și ȋmi amintesc cǎ fiul meu, cred cǎ era Avraam, a prins oglinda de pe perete ȋn timp ce cǎdea peste noi. Era o oglindǎ mare, a prins-o, a ȋmpins-o ȋnapoi pentru cǎ toata casa vibra și un arbore gigantic a cǎzut și, pur și simplu, a tǎiat colțul de la dormitor, l-a sfâşiat, cam la 5 metri de noi și a fost chiar ȋngrijorǎtor. Este genul de lucru care te ajutǎ sǎ Ȋl tratezi pe Dumnezeu cu mult mai mult respect pentru cǎ ǎla e doar un fragment din cum ar fi puterea Lui, dar fiți atenți care-i ideea. Asta a durat cam 20-30 de minute? Și apoi a fost o liniște totalǎ. Am ieșit afarǎ, ne-am uitat direct ȋn sus, un cer albastru, devastare peste tot, copaci pe mașini, copaci pe case, era o suburbie fǎcutǎ vraiște și radio-ul zicea: „Aveți cam 20 de minute și apoi ȋntorceți-vǎ la adǎpost pentru cǎ o sǎ fie și mai rǎu.” Dar m-am gȃndit ȋn sinea mea: „Ochiul uraganului... Un avion ar putea zbura aici, un deltaplan ar putea zbura aici... Și privește la asta, în jurul tău.” Așa ar fi dacǎ Dumnezeu ar deveni Lǎcașul tǎu. Te mişti prin vânturile sfinţeniei Sale terifiante şi dacă vrei să mergi prin ele, să le laşi să te împrăştie complet în aşa fel încât să Îl ai doar pe El, te vei găsi pentru eternitate în cel mai frumos loc din univers: ochiul furtunii.

    Acestea sunt comentariile mele asupra titlului. Dacă aveţi această schiţă, veţi vedea că prima unitate se numeşte „Intensificarea închinării ca o experienţă interioară a inimii” şi unitatea următoare este numită „Esenţa interioară a închinării”. Deci, scopul celor două secţiuni – şi nu o să terminăm cele două secţiuni diseară, dar probabil vom intra în ele – este că am să petrec o bună perioadă de timp să mă uit la felul în care Noul Testament intensifică radical închinarea ca o experienţă interioară, nu ca pe o experienţă localizată şi setată în exterior. De necrezut!

    Ceea ce vom vedea în câteva minute este atât de uimitor încât cu greu am putut să cred când m-am abătut asupra acestui subiect acum câţiva ani în urmă. Şi vom pune întrebarea: „Bine... Dacă Noul Testament intensifică radical această dimensiune interioară a închinării şi îi minimalizează dimensiunea exterioară, care este acea experienţă internă? Ce este?” Deci acolo ne îndreptăm. Aşadar, aceasta este teza, am să vă dau tot răspunsul de pe spate şi, acum, cred că dacă aveţi o cărticică, lucrurile acestea o să înceapă să apară acolo. Definirea esenţială, vitală şi indispensabilă a inimii închinării este experienţa de a fi satisfăcuţi în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este cel mai slăvit în noi atunci când noi suntem cei mai satisfăcuţi în El. Scopul final, cel mai important al omului, este de a-L glorifica pe Dumnezeu, prin a se bucura de El pentru totdeauna. Dar este mult mai mult a ceea ce înseamnă închinare, dar ceea ce urmăresc eu este definirea închinării esenţială, vitală şi indispensabilă a inimii, iar eu argumentez că este o experienţă. Este uimitor câţi oameni de tip reformat, ca şi mine, se simt neliniştiţi şi îngrijoraţi când folosesc cuvântul „experienţă”, gen „Aaah... Asta-i partea carismaticilor. Noi avem ceva de spus, noi practicăm doar adevărul”. La fel face şi diavolul şi îl foloseşte în mod destul de înşelător, el este mai ortodox decât oricare dintre noi, pentru că el ştie atât de multe lucruri pe care noi nu le ştim. Urăşte adevărul, îl distorsionează, dar dacă tot ce faci tu este este să obiectezi afirmaţii legate de adevăr care nu îţi trezesc niciodată afecţiuni, emoţii, tu nu te închini.

    A fi satisfăcut în Dumnezeu presupune o experienţă. Nu cu darurile Sale, cum ar fi sănătatea, familia. Întrebarea dacă eşti tu un închinător va fi măsurată de cât de mult poţi să pierzi şi tot să fii satisfăcut. Să iei note proaste, să-ţi pierzi iubitul sau iubita, să-ţi pierzi sănătatea, să-ţi pierzi părinţii şi încă să fii mulţumit, satisfăcut în Dumnezeu. Asta e măsura în care inima ta se închină sau nu. Şi motivul pentru care pun accentul pe asta este pentru că scopul închinării este să-L glorifice pe Dumnezeu, iar eu voi argumenta că El este cel mai mult glorificat când suntem cei mai satisfăcuţi.

    Acum, dacă iei inima mea şi zici „Ce fel de inimă ar atrage cea mai clară atenţie asupra valorii lui Dumnezeu?” Răspunsul ar fi o inimă nu care este atrasă de televizor, de internet, de bani, de aprobarea predicilor, ar fi o inimă care este captivată şi satisfăcută de revelaţia lui Dumnezeu în Scripturi, în Hristos şi în lume. Asta Îl face pe El să arate bine şi este o întreagă viaţă ce merge împreună cu El, după cum vom vedea. Dar asta este definirea închinării, esenţială, vitală şi indispensabilă a inimii. Aici e problema... Implică o simplificare sau îngustare destul de radicală a concentrării care este deseori inclusă în termenul „închinare”. Și, o, sunt conştient. Nu am zis nimic despre cântat, despre predicat, despre mărturisit, nu am zis nimic despre mulţumire sau despre laudă. Am definit esenţa închinării fără nimic din exterior a ceea ce facem noi. Iar asta o să-i scoată din minţi pe unii oameni pentru că toată experienţa închinării din lume, aşa cum am vorbit despre ea de obicei, are de-a face cu clădiri de genul ăsta, cu instrumente, cu cântatul, cu predicatul şi cu mărturisitul. Și eu zic că niciunul dintre lucrurile acelea nu reprezintă esenţa închinării. Niciunul din lucrurile acelea. Toate acestea pornesc ca o revărsare.

    Deci acesta este scopul, să arătăm din Noul Testament că această simplificare, îngustare, tendinţă şi discuţie despre inima închinării este biblică şi în rând cu tradiţia reformată şi puritană, nu constituie nici o diferenţă, dacă e în rând cu tradiţia reformata şi puritană. Dar dacă se întâmplă să fie în conformitate, mă face pe mine fericit. Acelea nu sunt criterii ale adevărului. Vreau doar să evidenţiez asta ca să ştiţi în ce direcţie gândeau ei. În Noul Testament este un nivel de indiferenţă uimitor pentru închinare ca o formă exterioară şi o intensificare radicală a închinării ca o experienţă interioară a inimii, despre asta vorbim. Vrem să vedem dacă aşa este cazul în Noul Testament. În Noul Testament sunt foarte puţine instrucţiuni care se ocupă explicit cu această închinare organizată, ceea ce noi numim închinare, servicii de închinare. Erau adunări organizate, dar nu s-a numit închinare, niciodată.

    Deci aici avem câteva strângeri organizate din Noul Testament:
    · 1 Corinteni 14:23: „Întreaga biserică se aduna împreună”;
    · Faptele Apostolilor 2:46 vorbeşte de întâlnirea în acelaşi gând la Templu, frângerea păinii acasă;
    · Evrei 10:25 îl folosesc când vreau să îi fac pe oameni să vină din nou la biserică duminică seara; vorbeşte despre a nu renunţa să ne adunăm laolaltă;
    · Iacov 2:2-4: „Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare – adunare, deci era o adunare – şi intră şi un sărac îmbrăcat prost; şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: `Tu şezi în locul acesta bun’ – deci erau locuri unde puteam sta şi putem să facem acţiuni – „şi apoi ziceţi săracului: `Tu stai acolo în picioare!’ sau: `Şezi la picioarele mele!’ Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele?” Aşadar era această adunare în biserica primară.
    · Fapte 27: „În prima zi a săptămânii când eram adunaţi laolaltă pentru a frânge pâinea.” Pavel vorbea cu ei, intenţionând să plece, deci era evident duminică, prima zi a săptămânii, nu sâmbătă, duminică. Adunări, deci, se schimbaseră de la sabatul evreiesc la sărbătorirea zilei învierii, când Domnul Isus a înviat, toate astea doar ca să spună „comuniune”, „unitate”. Creştinii singuratici nu erau ceva normal. Ei se adunau împreună în diferite moduri, în case, la Templu, în aer liber, oriunde... Asta era normal. Şi niciodată nu au fost numite servicii de închinare. Erau, pur şi simplu, acolo.

    Întrebare: Ce se întâmplă cu folosirea cuvântului principal pentru „închinare” (hishtahavah) din Vechiul Testament? Înţelesul de bază al cuvântului este „plecăciune” cu un simţ de reverenţă, respect şi onoare. În Vechiul Testament acesta este înţelesul cuvântului ebraic. Apare de 171 de ori. Iar în traducerea grecească a Vechiului Testament evreiesc, 164 din cele 171 apariţii sunt traduse prin grecescul „proskuneo”, asta este foarte mult, este o uniformitate uimitoare. „Proskuneo” este cuvântul principal pentru închinare atribuit Noului Testament grecesc. Deci în Noul Testament grecesc, acesta este cuvântul principal pentru închinare, dar ceva uimitor apare și asta nu am observat niciodată până acum câţiva ani când am abordat acest subiect. „Proskuneo” este comun în Evanghelii (de 26 de ori în Matei, Marcu, Luca şi Ioan). Oamenii adesea ar fi făcut plecăciune înaintea legendarului Isus, iar acele plecăciuni erau numite „proskuneo”. Ei se plecau şi se închinau înaintea Lui. Şi este comun în cartea Apocalipsa (de 21 de ori). Deci sunt de 26 de ori în Evanghelii, 21 de ori în Apocalipsa, deoarece îngerii și bătrânii din ceruri adesea se plecau înaintea lui Dumnezeu. El este acolo, este pe tron şi este Cineva înaintea căruia să te închini. Iar ei se plecau.

    Oricum, aceasta este surpriza. În epistolele lui Pavel, toate cele 13, acel cuvânt copleşitor de important din Vechiul Testament, „hishtahavah”, tradus „proskuneo” apare doar o dată, în particular în 1 Corinteni 14:25, unde necredinciosul cade jos la puterea profeţiei şi mărturiseşte că Dumnezeu este în mijlocul acelei adunări. Nu apare deloc în toate scrisorile lui Petru, Iacov sau Ioan, Evrei... Aceste 2 utilizări aici sunt citate din Vechiul Testament şi în cartea Faptele Apostolilor (dar aici nu se referă la închinarea creştină). În alte cuvinte, a dispărut în epistole, şi în Faptele Apostolilor, a dispărut. Doar dintr-o privire statistică: 71 în Vechiul Testament, de 26 de ori în Evanghelii, de 21 de ori în Apocalipsa unde ai un Hristos în carne căruia să I te închini şi un Dumnezeu pe tron înaintea căruia să te închini. Și în epistole, unde noi trăim, nimic! A dispărut. Asta cere explicaţii. Pentru mine este, pur şi simplu, uimitor. Ce Dumnezeu?! De ce nu te iei de acel cuvânt, Pavel? Petru, Iacov, Evrei, luaţi-l şi descrieţi închinarea creştină pentru noi ca să ştim ce să facem... Uimitor.

    Întrebare: De ce sunt chiar epistolele care au fost scrise pentru a ajuta biserica să fie ce ar trebui să fie în această vreme, total lipsite de acest cuvânt şi de o învăţare explicită a închinării organizate, adunate? Şi iată aici un posibil răspuns: Cred că motivul este găsit în felul în care Isus a tratat închinarea în viaţa şi învăţătura Sa. În alte cuvinte, cum Isus a intrat în scenă şi închinarea a început să fie abordată de El, ceea ce a făcut El cu ea a fost atât de radical că a făcut biserica primară să abandoneze limbajul vechi-testamental pentru închinare, cel puţin aşa cum era folosim cuvântul de bază „hishtahavah”, „proskuneo”.

    Acum... Ce a făcut Isus? Ce a făcut? Ce s-a întâmplat în slujirea Lui de a cauzat această îndepărtare de la cuvântul de bază pentru închinare? În Marcu 11:17, El a spus: „Casa mea va fi numită o casă de rugăciune pentru toate neamurile”, citând Vechiul Testament şi cuvintele lui Dumnezeu. Când a împletit un bici şi i-a dat afară pe toţi schimbătorii de bani, motivul pentru care El o face nu a fost de dragul intereselor personale, gen „Scoateţi astea afară! Este un mod specific în care să aduci jertfele aici”, ci de dragul rugăciunii.  A zis: „Casa mea să fie casă de rugăciune!” În alte cuvinte, El a concentrat atenţia de la faptele exterioare ale jertfelor evreieşti, la actul mai personal al comuniunii cu Dumnezeu pentru toate popoarele.

    Deci aici este primul pas. În Matei 12:6, Isus a zis: „Dar Eu vă spun, că aici este Unul mai mare decât Templul”, vorbind despre El. Deci El schimbă atenţia, cu acea uimitoare şi letală afirmaţie, de la clădire, la El Însuşi, ca un Înlocuitor al clădirii. În Ioan 2:19 Isus spune: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Şi s-a referit la trupul Său. Aceasta atitudine asupra Templului nu numai că a făcut să fie El omorât, dar a fost omorât şi Ştefan. Este exact aceeaşi acuzaţie care a fost adusă împotriva lui Isus în procesul Său şi lui Ştefan la fel. El a spus că Templul va fi distrus în trei zile. Isus se identifica pe El Însuşi ca fiind adevăratul Templu. În El Însuşi s-ar fi împlinit tot scopul pentru care Templul era făcut, în special locul unde credincioşii Îl întâlnesc pe Dumnezeu.

    Aşa că din nou, El distrage atenţia de la închinare ca un lucru situat cu forme exterioare, la o experienţă personală, spirituală cu El Însuşi în centru. Închinarea nu are nevoie de o clădire, de o preoţie, de un sistem de jertfe. Are nevoie de Isus cel înviat. Atât de radical a fost. Vreau să zic că asta a fost atât de ofensator pentru cei care erau implicaţi în ţinerea jertfelor cum trebuie, că l-au omorât şi l-au omorât şi pe Ştefan, pentru felul acela de vorbire. „Templul se prăbuşeşte şi Eu sunt Înlocuitorul.” Asta este o de-localizare, o de-externalizare şi o intensificare a experienţei interioare a unei relaţii în închinare. Ioan 4:20 este cheia la întrebarea de ce cuvântul pentru închinare Vechi Testamental nu s-a potrivit realităţii închinării pe care Isus o aducea. Femeia de la fântână, vă amintiţi? „Părinţii noştrii s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” Aici este „proskuneo”, deci aici este folosit. Isus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.”