Gravitate și bucurie - Partea 5
Autor: John Piper  |  Album: Gravitate și bucurie: Urmărirea lui Dumnezeu în închinare  |  Tematica: Închinare
Resursa adaugata de Mada_O in 03/03/2017
    12345678910 0/10 X
Referințe

    Următoare secțiune la care ne vom uita este în schița numită "Serviciile de închinare au caracter normativ și predicarea este o parte a acestui act normativ". Deci, ce urmează să fac, și încerc să nu ia prea mult timp, este cea mai dificilă secțiune din punct de vedere istoric și poate excesiv de complicată, deci nu voi insista prea mult asupra ei, sperând că veți înțelege ideea și veți reflecta asupra ei, pentru că majoritatea dintre noi nu susținem abandonarea serviciilor de închinare, declarându-le nebiblice. Am simțit însă, ca om al Bibliei care și-a dedicat întreaga viață predicării, nevoia presantă să lămuresc de ce le avem, ca să știu părerea Biblie, dacă ceea ce fac este bine, autorizat și poruncit biblic. Ar trebui predicarea să fie așa proeminentă în serviciile noastre precum e actualmente? În fiecare generație se ridică mereu oameni, din rândul celor care sunt dezamăgiți de greșelile văzute în biserică, și ei susțin că predicarea nu mai este de actualitate în zilele noastre și ar trebui înlocuită cu discuții, interacțiune, conversații. Deci scapi de amvoane, aranjezi scaunele în cerc (pentru discuții) fiindcă predicarea nu mai este la modă. Oare chiar așa să fie? Citatul lui Calvin, pe care l-am amintit anterior, despre uimitoarea flexibilitate cu care se schimbă lucrurile de-a lungul vremii se referă la faptul că predicile sunt bune într-o perioadă și mai puțin bune în alta? Studiul acesta este dedicat acestor întrebări, deci haideți să încercăm să aflăm răspunsurile.

    Am șapte puncte, dintre care primul este sesiuni colective regulate de închinare. Pot să îl definesc ca fiind un act colectiv de onorare a lui Dumnezeu cu scopul de a urmări satisfacția în Dumnezeu prin aceste elemente: mărturisirea păcatelor noastre lui Dumnezeu, pentru că asta arată căința și zdrobirea noastră deoarece am vrut să ne satisfacem dorințele inimii în altă parte decât lângă Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă esența închinării este satisfacția în Dumnezeu și noi știm că nu am fost satisfăcuți cu Dumnezeu în această săptămână, se cuvine să existe întâlniri în care să arătăm în colectiv eșecul de a fi putut fi satisfăcuți în Dumnezeu în modul în care trebuia. La aceasta se referă mărturisirea păcatelor.

    A treia latură a acestor servicii divine ar fi cererile aduse lui Dumnezeu care arată depedența și tânjirea noastră după Dumnezeu, adică rugăciunile. Putem să ne rugăm prin cântare, să le exprimăm prin formă scrisă, citindu-le împreună sau prin o rugăciune pastorală. Cu ocazia acestor servicii ar trebui să spunem laolaltă: "Avem nevoie de Tine, Tu ești sursa tuturor lucrurilor pe care le dorim." Așadar, ne rugăm rugăciunea "Tatăl nostru" și alte rugăciuni. Ar trebui să-I mulțumin, preamărindu-I gloria și darurile Lui, proslăvindu-L, exprimându-ne încântarea, admirația și adorația față de Dumnezeu. Eu susțin, este o teză de-a mea, că întâlnirile colective regulate de închinare, de onorare a lui Dumnezeu cu scopul satisfacerii în Dumnezeu prin mărturisirea păcatelor, rugăciuni, mulțumiri și laudă sunt normative (obligatorii) pentru bisericile locale. Sunt cel puțin patru argumente care susțin această afirmație. Haideți să le analizăm.

    Există un tipar al închinării colective în Vechiul Testament, unul explicit: prezența templului, a jertfelor, nenumărate reguli despre cum să faci un lucru sau cum să-L abordezi pe Dumnezeu. Noi putem presupune, și aceasta este o presupunere majoră, că întâlnirile periodice ale creștinilor din Biserica primară, aveau elemente similare, deși informațiile din Noul Testament despre aceste întâlniri sunt foarte puține. Eu cred că Dumnezeu intenționat nu le-a precizat pentru ca Noul Testament să fie o carte misionară foarte flexibilă pentru toate bisericile, nu o regulă rigidă care ar face mai dificilă adaptarea culturală. Argumentul ar suna în felul următor: dacă te uiți la modul în care Dumnezeu a lucrat cu poporul Lui în Vechiul Testament, El a avut reguli foarte clare despre cum ar trebui să se apropie de El când se adunau să facă un anume lucru. Dacă ne uităm în Noul Testament, și vă amintiți că în sesiunile precedente am dat 4-5 texte în care se vorbea despre întâlnirile primilor creștini, pot presupune că au fost lucruri specifice pe care le-au urmat, inspirate din Vechiul Testament, dar care erau aplicate într-o formă foarte flexibilă. Deci avem aceste întâlniri, aceste ritualuri, aceste abordări în comun a lui Dumnezeu care intenționat au fost lăsate flexibile, cred eu, cu scopul principal de a nu împiedica lucrarea misionară.

    Această Carte este incredibil de ușor de tradus. Câteodată vorbim de dificultățile traducerii dintr-o limbă în alta, și e adevărat. Gândiți-vă însă că Biblia este tradusă în sute și sute de limbi, iar aceste limbi sunt reflecția unor culturi extraordinar de diferite de a noastră. Ce s-ar întâmpla dacă Biblia ar spune că atunci când creștinii se întâlnesc, ei ai trebui să aibe orgi, sau chitare, sau sisteme de sunet, sau să se întâlnească duminică la ora 11? Ce s-ar întâmpla dacă toate aceste lucruri ar fi specificate? Gândiți-vă că sunt culturi în care aceste specificații ar fi imposibil de respectat, în care nu ar funcționa de fel. Și Dumnezeu intenționează ca acest mesaj să ajungă la fiecare categorie de oameni de pe planetă. Unde acest mesaj ajunge este urmat de adevăruri glorioase, dar foarte puține specific despre cum să fie serviciul de închinare. Foarte puține. Asta înseamnă că misionarii sunt liberi, sunt liberi să studieze cultura, să consulte Biblia și să se adapteze la nivel autohton din punct de vedere muzical, verbal, structural, relațional, apoi să pună accentul pe Dumnezeu și să caute satisfacția în El. Eu cred că acest lucru este extraordinar și de aceea există așa puține detalii în Noul Testament. Având în vedere că în Vechiul Testament erau reguli concrete de a face lucrurile și acestea se întrepătrund în Noul Testament, noi putem presupune că au existat întâlniri structurate în Biserica primară.

    Al doilea tip de argument: am văzut din textele pe care vi le-am dat că cei din Biserica primară se adunau pentru a se întâlni laolaltă, chiar dacă nu ni se spune detaliat ce făceau la aceste întâlniri. În al treilea rând, am discutat deja în acest curs că scopul lui Dumnezeu în Univers este ca cei pe care i-a creat să Îl cunoască și să se bucure de El și să fie mai glorios decât orice altă realitate, și acesta este argumentul meu. Închinarea colectivă este o modalitate esențială pe care a proiectat-o Dumnezeu pentru răspândirea gloriei Lui în lume și ca o metodă de a anticipa închinarea desăvârșită în veacul viitor. Apocalipsa ne dezvăluie închinarea colectivă de acolo și eu argumentez că, întrucât scopul lui Dumnezeu în Univers este de a fi cunoscut și adorat de creaturile Lui, de a fi glorificat, o cale de a face asta este închinarea împreună cu scopul arătării și experimentării acestei glorii. Susțin că dacă nu ar fi închinarea colectivă la serviciile divine și toți s-ar închina doar în mod privat, Dumnezeu nu ar fi glorificat în măsura în care a intenționat să fie. El dorește să fie glorificat mai mult public, mai deplin pe lângă bucuria arzătoare pe care o simți în El atunci când Îi cânți, când te rogi, când Îi mărturisești păcatele, Îi mulțumești, Îl lauzi singur în camera ta. El este un Dumnezeu public, așadar închinarea publică are o importanță imensă în ochii Lui.

    Nu știu dacă am notată ideea următoare legat de asta, dar dacă am făcut-o voi sări peste ea. Este un motiv pentru care strânsul laolaltă adaugă la gloria pe care Dumnezeu o primește, mai mult decât rugăciunile în particular. Și acesta este acela că e dificil să te unești într-o închinare colectivă. Într-un anume sens, doar în această încăpere există extrem de multă diversitate, pentru că toți sunteți așa de diferiți, și într-un alt sens există puțină diversitate în această încăpere din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural. Gândiți-vă doar la acest aspect al diversității, noi întâlnindu-ne pe un teren comun, cântând împreună, spunând rugăciuni împreună, ascultând predici împreună este greu, fiindcă nu îți vor plăcea toate cântările sau anumite lucruri pe care predicatorul le spune, iar tu fiind tu, vrei să faci lucrurile în felul tău și să pleci altundeva. Dacă noi am reuși să obținem o unitate plăcută, caldă în închinarea colectivă, în mărturisirea păcatelor și mulțumiri, atunci Dumnezeu ar primi mai multă glorie decât dacă am fi toți împrăștiați în cămăruțele noastre.

    O ilustrație a acestui adevăr ar fi un cor care atunci când cântă la unison poate să producă un sunet magnific, răsunător și puternic spre gloria lui Dumnezeu, dar când se divizeză în mai multe părți se întâmplă ceva diferit, greu de imaginat. Încerc câteodată să cânt singur, am învățat doar câteva fragmente din imnuri, nu sunt cântăreț, dar iubesc când sunt la o întâlnire de rugăcine mai mică sau mai mare și persoana de lângă mine, ca de exemplu Amie Enderson sau Ann Keterson, iar eu cânt "Mărețul har" și ei cântă pe o altă voce pe care eu dacă aș încerca-o să o fac ar suna fals, dar la ei nu sună fals, ci sună frumos, cu mult mai frumos. Uniformitate e bună, cum am spus mai sus, și ceea ce vreau să subliniez este că colectivitatea este și mai bună, reflectă mai mult din gloria lui Dumnezeu, nu numai la nivel muzical, dar și la toate celelalte niveluri. Acesta este, deci, unul din argumentele care susțin că scopul lui Dumnezeu de a fi glorificat implică integral colectivitatea și strângerea laolaltă pentru a-L lăuda.

    Al patrulea argument. Strângerea împreună pentru mărturia de credință, punerea ei în aplicare, mulțumiri, laude arată mai mult. Am spus anterior că am atins deja acest punct, deci voi sări peste el.

    Deci urmează teza a doua. În aceste servicii colective, mărturisire, punere în practică, mulțumiri și laude Îl vom onora pe Dumnezeu proportional cu intensitatea și autenticitatea afecțiunii care răspunde la adevărul lui Dumnezeu și căile Lui. Există lucruri, ca ipocrizia, când facem lucrurile în virtutea inerției, fără să punem suflet, și lipsa de evlavie care sunt fatale și nu aduc onoare lui Dumnezeu. Urmează implicația. Scuze! Ceea ce am amintit înainte este o altă teză pe care o vom dezvolta. Deci ceea ce susțin aici este că mulțumirile, laudele Îl onorează pe Dumnezeu direct proporțional cu intensitatea și autenticitatea afecțiunii noastre. Asta va influența unele dintre lucrurile pe care le facem. Dacă este adevărat că afecțiunea trebuie să fie reală, și ca scopul adunării noastre să fie autentic, asta va implica unele lucruri.

    Numărul trei. În lumea reală a creștinilor obișnuiți urmărirea satisfacției în Dumnezeu prin mărturisire, rugăciuni, mulțumiri, laude, nu apare în inimile copiilor lui Dumnezeu când se întâlnesc fără a fi stârnită într-un fel.

    Deci continuând teza doi, extrag faptul că acea intensitate, autenticitate a inimii, a afecțiunii față de Dumnezeu în mod general nu apare în serviciul de închinare în măsura în care am vrea să fie. Creștinul de rând nu vine la un serviciul plin de bucuria prezenței lui Dumnezeu sau să fie el însuși plin de Dumnezeu. Ar fi minunat, cu cât ar fi mai mulți așa, cu atât mai remarcabile ar fi lucrurile. Sunt cel puțin două cauze pentu asta: propria noastră stricăciune și păcatul. Dumnezeu a intenționat ca noi să trăim asemenea lui Hristos și în lumina Cuvântului Său, într-un mod continuu. Cu alte cuvinte, El nu poruncește ca noi să avem o neîntruptă și fierbinte afecțiune pentru El, fără a ne raporta la influența Cuvântului lui Dumnezeu. Așadar există un ritm: emoțiile dispar, vine Cuvântul, emoțiile apar, vine Cuvântul, din nou emoțiile. Altfel spus, în această lume este normal să regresezi dacă nu ești expus în mod continuu la Cuvântul lui Dumnezeu, ce trezește în noi afecțiunea spirituală pe care Dumnezeu o merită de la noi.

    Dumnezeu, de asemenea, a hotărât ca o parte din această revelare a lui Hristos prin Cuvântul lui Dumnezeu să fie oferită prin lideri în biserică, a căror chemare este de a face adevărul cunoscut oamenilor și să fie exemple ale afecțiunii lui Dumnezeu pentru ei. Prin urmare, nu este un semn al slăbiciunii, ci dorința lui Dumnezeu ca viața spirituală a oamenilor să depindă într-o anumită măsură de întâlnirile periodice pentru ca turma să primească hrană de la acești lideri prin Cuvântul lui Dumnezeu. Această hrănire se poate face prin segmentul muzicii, hrănirea prin versuri, segmentul rugăciunii, prin cuvinte, pentru că Biblia spune: "Cum poți spune ‚amin’ la o rugăcine dacă nu o înțelegi?", însemnând că trebuie să auzi rugăciunea altei persoane, să te alături ei și te duci înaintea lui Dumnezeu cu ea, și se face în mod evident prin predicare. Pentru asta este predica. Deci susțin că aceasta este rânduit în Noul Testament, liderii apar în Noul Testament și sunt acolo deoarece o parte din influența pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru a mișca inima poporului Lui trebuie să vină de la ei.

    Teza numărul patru. Esențial la o întâlnire pentru satisfacția în Dumnezeu prin mărturisire, rugăciuni, mulțumiri, laude este o declarație vie a adevărului despre Dumnezeu și o demonstrație vie a afecțiunii pentru Dumnezeu. Intenționez să apăr predicarea, în direcția asta mă îndrept. Voi argumenta ideea pentru susținerea serviciilor axate pe Cuvântul lui Dumnezeu și predicare ca fiind esențiale pentru acestea. Asta este adevărat, nu numai pentru că creștinii de rând trebuie să fie expuși la adevăr și să fie conștientizați din nou de valoarea lui pentru a răspunde în mod sincer, dar și pentru că declararea adevărului lui Dumnezeu și arătarea valorii lui cu afecțiunea cuvenită este închinare. Înfățisează valoarea lui Dumnezeu prin faptul că arată că merită să fie cunoscut, să fie proclamat și să fii puternic atașat de El. Așadar, ar fi greșit să te gândești la declararea adevărului lui Dumnezeu și la demonstrarea afecțiunii față de El ca pregătire pentru închinare, trezește închinarea pentru că este închinare și ar trebui văzută întotdeauna ca atare.

    Vreau să încerc să pun această idee în propriile mele cuvinte pentru că vorbim depre predicare, care este viața mea. Cred că am scăpat de această problemă în biserica Bethleem, deși a durat câțiva ani. Obișnuiam să spunem, și eu am preluat această exprimare, că ne închinăm pentru 30 de minute și apoi urmează predica. Nu este corect. Ne închinăm pentru 75 de minute, asta incluzând și predicarea. Dacă nu mă închin prin predicare, atunci nu este predicare. Descrierea mea în două cuvinte pentru predicare este: exaltare expozitivă. "Expozitivă" înseamnă că această Carte e necesar să fie deschisă și adevărul care iese din gura mea e necesar să fie în concordanță cu ea. E necesar să fie expozitivă să aibă ca sursă această Carte. Predicarea care nu are rădăcină aici, nu este saturată, condusă, modelată de ea, care nu comunică mesajul ei nu este predicare. Cuvântul "exaltare" înseamnă că eu ca și predicator aș face bine să văd ce este în această Carte și ceea ce spun să fie la fel de măreț și vrednic de cea mai mare exaltare a mea. Astfel încât comportamentul meu să nu transmită doar idei dintr-o parte în alta, ci comportamentul meu să spună: "Imediat ce apar aceste idei prindeți-le sensul, simțiți-le puterea, cunoașteți-le profunzimea, lăsați-vă schimbați de ele." La aceasta se referă exaltarea.

    Pentru mine, acest serviciu este perfect. Ne-ar plăcea să punem liderii de închinare să vorbească despre aceasta. M-am străduit mult de-al lungul anilor, nu mai trebuie să o fac acum pentru că toți gândim la fel, la început a trebuit să mă străduiesc mult să împărtășesc cât de important era pentru mine perfecțiunea acestui serviciu. Mă deranjează profund (și trebuie să mă opresc din a încerca să controlez modul de închinare al altora) când merg la un serviciu de închinare, care durează aproximativ 60-70 de minute, și ei fac ceva, apoi se opresc și spun ce vor face în continuare și procedează tot așa. Totul este atât de dezordonat, este ca și când liderul se impune pe el și comentariile lui spunând: "Ați cântat bine. Haideți să mai cântăm un cântec! Ridicați-vă! Zâmbiți!" Este complet deranjant, totul este pe orizontală. Noi numim asta a sta mai mult timp în prezența lui Dumnezeu și o facem în mod intuitiv, fără se ne mai gândim.

    Nu vreau să fiu gazda unui talk-show, ci vreau ca să ajut oamenii să se pregătească continuu să stea mai mult în prezența lui Dumnezeu. Îi vedeți pe Dan, Chuck, Rick și pe Mark, acești oameni nu stau în cale, nu se impun. Nu veți auzi aproape niciodată pe unul dintre ei când se va sfârși o cântare frumoasă, scrisă la persoana a doua, adresată lui Dumnezeu, spunând: "Haideți se ne rugăm!" M-aș lega de el, spunându-i: "Chuck, noi deja ne rugam." Asta era de fapt cântecul. Dacă te oprești și spui: "Haideți se ne rugăm!", ce comunici de fapt? Ce făceai când cântai acea cântare și îți mișcai buzele? Când ajungem la sfârșitul versurilor: "Tu ești măreț, Tu ești vrednic", cât de potrivit e ca Chuck să spună: "Dumnezeule, unii dintre noi nu am putut cânta această cântare în modul în care am vrut, ne pare rău pentru păcatele noastre și vrem să Ți le mărturisim Ție." Nu intervi să anunți ceva, ci doar menții comuniunea cu Dumnezeu, o susții pentru 30 de minute. Încercăm cel puțin, nu suntem perfecți la asta. Ceea ce am vrut să subliniez este faptul că predicarea este o continuare a acestui lucru. Deci, ne ridicăm în picioare, citim un text, apoi eu mă ridic și cer ajutorul lui Dumnezeu și continui să mă închin. Asta fac eu. Mă bucur sau sunt speriat de ceea ce văd în text și vă spun și vouă despre asta pentru a vă atrage în această bucurie, pentru a vă atrage în această frică ca să-L întâlniți pe Dumnezeu. Despre asta este vorba.

    Asta a fost teza a patra, urmează a cincea. Această declarație proaspătă a adevărului despre Dumnezeu și demonstrația afecțiunii pentru El Îl onorează cel mai mult pe Dumnezeu și ajută oamenii să Îl onoreze cel mai profund, când nu se întâmplă doar în cântare, mărturisire, rugăciuni, mulțumiri și laude, dar și în predică. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne gândim la predică ca având două părți: instruire (învățare și prelegere) și parte inspirațională (muzică și mărturie). Predicarea ar trebui să fie o exaltare expozitivă, și prin urmare, un act al închinării. Dacă acestea sunt separate un mesaj fals este transmis oamenilor, și anume că adevărul despre Dumnezeu nu este soluția pentru trezirea spirituală, ci mai degrabă altceva este, cum ar fi muzica. Eu nu vreau să comunic asta. Adevărul din mesajul muzical este cheia pentru trezirea inimii, muzica este purtătoarea afecțiunii.

    Dacă muzica devine parte dominantă a trezirii afecțiunii, atunci aceasta nu este trezire spirituală. Acest lucru este foarte dificil pentru liderii de închinare, pentru oameni în general, pentru că noi toți simțim că muzica în sine ne trezește emoțiile. O face. Ele nu au cum să nu fie afectate de muzică în mod pozitiv sau negativ. Și cu toate acestea, scopul nostru este ca muzica să ajute ca o purtătoare a afecțiunii spirituale care este trezită de adevărul despre gloria lui Dumnezeu din versuri. Muzica devine purtătoare când cea mai bună muzică se împletește cu cele mai bune versuri și atunci obții ce este mai bun din toate punctele de vedere. Dar cu toții ne luptăm această bătălie, nu-i așa? Te vei găsi la sfârșitul unei cântări intonând: "Ce mare ești Tu, vom cânta ce mare ești Tu!" (și mie îmi place mult această cântare) fără să te gândești la ceea ce spui. Cu toții am experimentat asta și trebuie să lucrăm la asta și să spunem: "Dumnezeule, nu vreau să fiu doar impresionat de estetică". Niciun lider autentic nu vrea să miște pe cineva doar din punct de vedere muzical. El vrea să îi miște cu adevărul, cu ajutorul lui Dumnezeu, altfel nu L-ar onora pe Dumnezeu. Dumnezeu a inventat muzica, noi oamenii nu am inventat muzica ca să concureze cu adevărul. Dumnezeu a inventat muzica ca purtătoare a afecțiunii prin adevăr. Și noi trebuie să ne luptăm în acest sens, să lucrăm la asta. Dacă am separa predica de cealaltă parte ar transmite un mesaj, un mesaj greșit că inspirația poate să trezească în mod corect afecțiunile, fără ca viziunea biblică despre Dumnezeu să fie baza pentru acele afecțiuni.

    Teza numărul șașe. Există dovezi biblice de pe vremea lui Ezra până în vremea lui Isus, a sinagogilor, până în vremea Bisericii primare că închinarea colectivă includea predicarea. Nu am să citesc toate aceste texte, dar există textul din Neemia care arată cum se întâlnesc și stau în picioare, cum este citită Legea și li se dau intrucțiuni. Ele au fost date pe înțelesul poporului, pentru ca cei care ascultau să le priceapă sensul. Mai avem un model în Ezra unde Cuvântul este citit, predicatorul stă în picioare și explică cuvintele. Dacă ne îndreptăm privirea în Noul Testament vedem ceva similar în Luca unde apare Isus și citește din Isaia și apoi explică din Isaia: "Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit." Apoi ne uităm în Fapte capitolul 15 unde se spune că încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni care îl propovăduiesc. Cuvântul "a predica", în ebraică "cherusantas", arată că obiceiul de a predica era deja prezent în sinagogă. Deci, biserica care s-a dezvoltat din sânul sinagogii iudaice are deja un tipar pentru predici regulate: cuvântul era citit și cineva îl explica. Când Pavel vine în biserică în Fapte 13 ei îl întreabă:" Aveți un cuvânt de îndemn pentru noi din Scriptură? Atunci vorbiți." În Coloseni 1:28: "Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus." Cuvântul "propovăduire" este sinonim cu predicare și orice om este desăvârşit în Hristos, nu doar evanghelistul. Predicarea nu înseamnă doar evanghelizare. Ideea de a-L propovădui are scopul de a lucra pentru maturizarea bisericii. Sau în Romani 1:15: "Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma." Pavel voia să ajungă în Roma și acolo să predice, nu doar necredincioșilor de pe stradă, ci să predice.

    Urmează cel mai decisiv text dintre toate despre predicare, unde Scripturile inspirate de Dumnezeu din 2 Timotei 4:1: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus (spune Pavel către Timotei), care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa, propovăduieşte Cuvântul..." Aceste cuvinte sunt adresate lui Timotei care era pastorul principal al bisericii din Efes care a trebuit să fie încurajat să facă lucrarea de evanghelist. În plus, priviți contextul de aici: "Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura (sau doctrină) sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor (și aici vedem că învățătura este parte a predicării). Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite." Deci el îl avertizează: "Timotei, este foarte periculos pentru că oamenii din biserică vor veni câteodată în acest loc și vor să le gâdili urechile și să le spui lucruri plăcute, dar eu îți spun să predici Cuvântul." Eu conștientizez asta și având un mandat nu pot să îl ignor. Cred că este lăsat de Dumnezeu pentru tot serviciul de închinare.

    În această direcție a fost efortul meu, ca să argumentez pe parcursul a șase teze și să arat că este dovedit istoric, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, pe vremea lui Isus și a sinagogilor, de la apariția acestor întâlniri cu o organizare deschisă în privința formei și a structurii și cu toate acestea preamărindu-L pe Dumnezeu, mulțumindu-I, mărturisindu-ne, implorându-L pe Dumnezeu în contextul în care oamenii vin având nevoie de Dumnezeu și să audă un cuvânt de la El, aceasta este o parte obligatorie. Structurile, durata, locațiile, formele, stilul, la aceste lucruri nu sunt inflexibile în Biblie, dar ca oamenii să audă Cuvântul lui Dumnezeu, să fie atinși de exaltarea expozitivă în urma predicării Cuvântului lui Dumnezeu, să li se ofere oportunitatea de a-și exprima dorința inimii într-o tânjire după Dumnezeu, eu consider că aceea uniune reală, oricare ar fi forma ei, este normativă.



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 496
  • Export PDF: 2
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni