Pe drumul greu al crucii, sub cer întunecat,
Pășea încet un Rege, de oameni lepădat.

Cu spini pe fruntea sfântă, cu trupul sfâșiat,
Purta-n tăcere vina, și-a lumii greu păcat.

Sub lemnul greu al crucii, pășea chinuitor,
Iar pasul pe Golgota era tremurător.

Batjocuri și ocară, mulțimea arunca,
Privirea Lui iertare privind în sus cerea.

Străpunsă i-a fost mâna pe cruce ce-ntindea,
Pe lemnul ei, iubirea, în chinuri se năștea.

Iar sângele din trupul, ce-a fost adânc zdrobit,
Scria pe veci iertarea, celui nemântuit.

Când cerul s-a închis și Domnul a strigat,
Pentru o clipă moartea, pământu-a-nfiorat.

Dar jertfa de pe cruce n-a fost sfârșit de drum,
În rana Lui speranța, năștea pentru acum.

Căci dragostea Lui sfântă, și moarte-a biruit,
În zori de înviere, mormântu-a fost golit.

Iar cel ce vine astăzi cu inima smerită,
Găsește-n jertfa crucii, o viață nesfârșită.

De-aceia azi creștine, privește la calvar,
Acolo unde harul, s-a revărsat în dar.

Căci Domnul din iubire, pe cruce s-a jertfit,
Ca omul prin credință să fie mântuit.

Atunci când va deschide, al veșniciei prag,
Vom sta în fața Celui, ce ne-a iubit cu drag.

Iar când va bate ceasul, și drumul se va frânge,
Nu crucea va mai plânge, ci cerul ne va strânge.

Căci Cel ce a murit, pe lemnul greu e Sfânt,
Ne va chema acasă, ce-i dincolo 'de mormânt.

În slava fără margini, cu sfinții vom cânta,
Căci cerul suferință, nu poate avea avea.
Amin