Lumina s-a retras, fricoasă, după dealuri,
Lăsând în urmă umbre, cu chipuri de pământ,
Tăcerea se lovește, de munți-nalți și valuri,
Și adevărul moare, ucis de un cuvânt.
Nu-i zgomot de oțel, nici urlet de furtună,
Trădarea are pașii, de catifea și scrum,
Cu mâna ei se-ntinde, strângându-te de mână,
În timp ce îți presară otrava ei pe drum.
Grădina-i un mormânt, are măslini și teamă,
Unde sudoarea-i sânge, și cerul e de fier,
Un ucenic pășește, cu inima de piatră,
Și vinde pe un preț, de-argint un colț de cer.
Apare dintre umbre, cu masca de iubire,
Iar ochii îi sunt tulburi, de vicii amăgiți,
Cu vicleșug trădează, tăind în nemurire,
Când buzele-n sărut... vindeau pentru arginți.
„Învățătorul meu!” – un nume, o pecete,
Pe-obrazul Celui sfânt, sub luna ce pierea,
Sărutul era spin, o sete-a lăcomiei,
Un gest ce-i al trădării, spre moarte-l împingea.
Se auzeau ostașii, și zăngănit de zale,
Lumina lor de torțe, e-un foc rătăcitor,
Trădarea e deplină, pe treptele de vale,
Iar Cel vândut privește, cu milă-n viitor.
Nu caută scăpare, nici oști din slava-i sfântă,
Deși un singur gând, ar stinge orice stea,
El ia asupra Sa, păcatul omenirii,
Și soarbe din pahar, amarul ce-l ducea.
Iar cel cel l-a vândut, fugea-n noaptea de smoală,
Simțind arginții-n palme, ca jarul cel aprins,
Lăsând în urmă Viața, să intre-n lumea goală,
Și-un Dumnezeu ce pare, în fața morții-nvins.
Se zguduie pământul, sub pașii de ocară,
Și ceru-și pleca fruntea, cu oastea lui de sfinți,
Când dragostea supremă, e pusă să dispară,
Ucisă de mândria, flămândă de arginți.
Nu-i ură-n ochii Celui, ce vede după zare,
Ci o tristețe sfântă, un dor nemărginit,
Căci cel ce îl trădase, pierdut în disperare,
Schimba o veșnicie, pe-un vis neîmplinit.
Iar umbrele grădinii, devin martori de piatră,
La taina ce se scrise, cu lacrimi și cu dor,
Când Fiul își da viața, să facă drum spre-acasă,
Chiar și pentru aceia, ce să-l omoare vor.
Se stinse-ncet lumina, pe chipul de mătase,
Iar drumul spre Golgota, se-așterne sub picior,
Trădarea și-a făcut, lucrarea ce-o lăsase,
Dar n-a știut că moartea, va fi doar un decor.
Căci dincolo de lanțuri și dincolo de bice,
Și de sărutul care, ardea ca un blestem,
Iubirea învingea, atunci când ea rostise,
„S-a săvârșit!” – chemându-ne, pe toți la un îndemn.
N-a blestemat nici noaptea, nici biciul fără milă,
Ci a iubit trădarea, ca pe-un pahar amar,
Purtând în El durerea, tăcea ascuns în Sine,
Să schimbe un sărut, în mântuire-n dar.
Iubirea Lui e mare, ea spală orice urmă,
De praf și de minciună, de tot ce ne-a învins,
Căci El este Păstorul, ce-și căuta o turmă,
Chiar dacă prin trădare, în moarte-a fost împins.
Rămâne peste veacuri, iubirea Lui deplină,
Ce-n noaptea de trădare, a fost un far aprins,
A transformat calvarul, în viață și lumină,
De ură și trădare, El nu a fost învins.
Căci marea Lui iubire, mai largă ca pământul,
A înghițit trădarea, și-al ei sărut amar,
Zdrobind cu bunătatea, și moartea, și mormântul,
S-aducă omenirii, o mântuire-n dar.
Amin