Din albia frumoasă cu apă curgătoare
A râului ce-ncântă a văilor splendoare,
N-au mai rămas... doar pietre ce parcă ard în soare,
Căci tot ce-a fost viaţă s-a risipit în zare.

Un foc a ars în vale întreaga ei verdeaţă
Şi a secat izvorul ce dăruia viaţă,
Apoi un vânt fierbinte, o volbură nebună
A spulberat nisipul şi praful din lagună.

Au mai rămas doar pietre în valea arămie
Pe unde-a trecut vântul în marea lui furie...
A dus cu el departe tot ce avea laguna
Dar pietrele din vale nu le-a clintit furtuna.

Trecut-au ani de jale şi vremi de veselie
Ducând cu ei 'nainte în drum spre veşnicie
Sărmanii lumii noastre setoși după plăcere,
Și pe acei ce-n lume au adunat avere.

Dar este în Scriptură o vorbă înţeleaptă,
Căci universul are o judecată dreaptă:
Cel rău piere ca pleava şi este dus de vânt,
Pierzându-se departe în praful de pământ...

Nu-l va clinti furtuna ce vine din pustie,
Pe ce ce are-n viaţă o bună temelie,
Acel ce este-n toate cu adevărul frate,
Căci adevărul are în lume greutate.

Citind Scriptura Sfântă, din slova-i înţeleaptă
Poţi învăţa iertarea şi judecata dreaptă,
Căci sus în cer primi-vor a ei sfântă cunună
Cei ce slujesc dreptăţii urând tot ce-i minciună...