Şi în apus şi-n răsărit de soare,
Şi-n cântul păsărelelor din zori,
O Doamne, eu zăresc iubirea-Ţi mare
Ce se înalţă mai presus de nori.

În firul ierbii răsărit din stâncă
Ce-abia se ţine legănat de vânt,
Şi în izvorul rece-n valea-adâncă,
Eu Te zăresc pe Tine, Doamne Sfânt...

Privesc pe cerul înstelat când norii
Îndepărtaţi de vânt se duc în zări,
Mă bucur când din nou se-arată zorii
De minunatele şi marile-Ţi lucrări.

Cum adunat-ai marea laolaltă
Şi cum ai ridicat semeţii munţi,
Fiinţa mea în faţa Ta tresaltă
Căci ruga mea din ceruri o asculți...

Eşti pretutindeni, căci Îți simt puterea,
Dulceaţa minunatei părtăşii...
Şi mă întreb, în ceasul când durerea
Mă-ncearcă... ce aş fi eu de Tu n-ai fi?

Ţine-mă strâns în Dragostea Ta mare
Fără de care totul e-n zadar...
Şi-n zori de zi şi-n răsărit de soare,
Căci sunt ce sunt doar prin mărețul Har.