O Doamne Dumnezeul nostru mare,
Eşti necuprins în mintea omenească...
Numele Tău nu are-asemănare
Jos pe Pământ şi-n Gloria cerească.

Căci Slava Ta cuprinde-ntreaga zare,
Aud adesea dulcile ei şoapte,
Pe vârf de munţi sau în adânc de mare,
O văd în jocul stelelor din noapte.

Din gura pruncilor sugari în faşă,
Ţi-ai scos întăritură de-apărare,
Să poţi închide gura cea trufaşă
A omului cu gând de răzbunare.

Când văd în zări întinderea albastră
Ce-o luminează minunatul soare,
Şi stelele ce Mâna Ta măiastră
Le-a dat pe cer, un loc la fiecare...

Mă-ntreb: “Ce este omul? Ce valoare
Poate avea în Faţa Ta Stăpâne?
De ce i-ai dat atâta cinste oare?
Căci l-ai creat puţin mai jos de Tine... ”

Oile, boii, toate laolaltă,
Cerbii din munţi şi ne-mblânzite fiare,
Covor de nuferi ce-nfloresc pe baltă
Şi peştii cei din apa curgătoare...

Tot ce străbate-a mărilor cărare
Le-ai pus în mâna omului, Părinte...
O, Doamne Bun, măreaţa Ta-ndurare
Nicicând nu se va spune în cuvinte.

L-ai pus pe om în slavă şi onoare,
Tot ce-ai creat, i-ai dat în stăpânire...
I-ai pus întreg pământul sub picioare
Şi-aştepţi un singur lucru: Mulţumire!