Nevrednicie Doamne, îmi este azi cuvântul
Ce-l pot rosti cu teamă, smerit, privind în urmă,
Căci sunt o luntre veche ce-n larg o-mpinge vântul
Şi oaia ce pe umeri ai readus-o-n turmă.

Am vrut să fiu în viaţă stăpân pe-a mea voinţă,
Şi gândurile mele să le îndrept spre bine,
Dar n-am vegheat în toate destul cu umilinţă
Şi-am ajuns rob adesea plăcerilor din mine.

Tu ştii ce mult dorit-am acea-nţelepciune
Ce vine din-nălţime în minţile curate,
Şi spiritul de-a face tot timpul fapte bune,
Trăirea-n curăţie, în cinste şi dreptate.

Dar... am cules adesea, în timp dezamăgirea,
Ca rod acelor vremuri trăite-n neştiință,
Căci n-am lăsat stăpână în viaţa mea iubirea
Şi de aceea-n luptă, n-avut-am biruinţă.

De-atâtea ori primit-am tristeţea ca răsplată,
Un gust amar şi rece, şi doar dezamăgire...
Căci n-am putut o, Doamne, să-nving măcar o dată
Şi limba-mi otrăvită, s-o ţin în stăpânire...

N-am nici un merit, Doamne, să pot sta azi la masă
Alături de toţi servii şi fii-mpărăţiei...
Căci ei Ți-au slujit Ție stând credincioşi acasă,
Când eu umblam în lume, pe drumul pribegiei.

În Casa Ta, o Tată, n-aş fi avut intrare
De n-ai fi lăsat lumii prin îndurare Harul,
De n-ar fi fost Iubirea cea fără de hotare
Ce-a suferit de milă în locul meu Calvarul...

O, vai... Ce mult dorit-am să fie-un vis de noapte
Toată nevrednicia şi trista mea trăire,
Căci mi-e ruşine Doamne, de-acele negre fapte
Ce Tu le-ai dat uitării în marea Ta Iubire...

De-aceea vreau Stăpâne să Îţi slujesc doar Ţie,
Să-mi fie Voii Tale dorinţele supuse,
Căci n-am nimic în mine decât nevrednicie,
Dar ştiu cu siguranţă, căci Te iubesc, Isuse.