Când pe pământ lin coboară-nserarea
Şi soarele fuge încet după deal,
O inimă bună îşi cântă cântarea
În sunetul unei viori sau caval.

Ea-nalţă prin cânt înspre cer mulţumire
Ca fumul ce-l 'nalţă o jertfă curată,
Căci cântul cândva a venit din mărire
Dar vraja lui fost-a de oameni schimbată.

Acel ce avut-a o zi de durere
Sfârşită de-al serii dorit asfinţit,
Închide-ai săi ochi obosiţi în tăcere,
Zicând: "Încă-o zi de necaz s-a sfârşit... "

Dacă inima lui e de ceruri legată
În ea totdeauna speranţă va fi...
El crede că pacea din cer minunată
Odată cu zorii spre el va veni.

De-aceea-şi acoperă-n lacrimi privirea
Şi inima-i cântă cântarea de dor,
Ce-i lasă în suflet deplin mulţumirea
Căci ceasul ce vine va fi mai uşor.

Şi imnul de laudă şi cântul de jale
Pornesc de aici din acelaşi ungher,
Deşi sună altfel, pe-o singură cale
Şi unul şi altul se-nalţă spre cer.

Acel ce-a avut din vecii biruinţă
Ascultă cântarea din inima bună,
Şi-acei ce aici vor lupta cu credinţă
Chiar El le va da a dreptăţii cunună.