Zidește-ți sufletul pe Stânca ce nu cade,
Când vântul rupe ramuri și noaptea pare grea;
Când pașii-ți calcă drumuri pline de spini și șoapte reci,
Să știi: temelia nu tremură sub ea.

Zidește-ți sufletul cu rugăciuni aprinse,
Ca niște cărămizi de foc în zori;
Chiar dacă lacrima îți curge nevăzută,
În cer ea naște grădini și flori.

Nu-ți sprijini nădejdea pe nisipul fricii,
Nici inima pe umbre ce se frâng;
Căci orice zi fără de El se stinge,
Dar cu El, chiar văile cântând se strâng.

Zidește-ți sufletul cu harul iertării,
Leagă-ți rănile-n dragoste, nu-n dor amar;
Căci rana dată Lui devine fereastră
Prin care intră cerul ca un dar.

Când mâinile-ți obosesc de-atâtea lupte,
Și crucea pare grea pe umăr fragil,
Adu-ți aminte: nu ești singur în urcuș —
Sub lemnul ei, crește un crin umil.

Zidește-ți sufletul în taină, zilnic,
Piatră cu piatră, cu psalm și suspin;
Căci Dumnezeu nu caută palate,
Ci inimi care-I spun: „Rămâi. Amin.”

Și când furtuna va bate la poartă,
Iar lumea va striga că totul s-a frânt,
Vei sta neclintit — nu prin puterea ta,
Ci prin Cuvântul viu, adânc în pământ.

Zidește-ți sufletul. Azi. Acum.
Nu mâine, când focul va fi mai mare.
Căci casa clădită pe iubirea Lui
Nu cade — ea urcă spre soare.