Ai plecat urechea la mine, Doamne, în ceas de durere,
Când glasul meu tremura și sufletul era plin de jale.
În taina nopții adânci, când totul părea pierdut,
Tu mi-ai auzit strigarea și m-ai mângâiat necontenit.
Ai plecat urechea la mine, când căutam alinare,
În furtuna cea grea ce-mi zdrobea orice sperare.
Tu ai fost lumina lină ce mi-a pătruns în inima strâmtă,
Și-n brațele Tale calde, am găsit pacea mult așteptată.
Ai plecat urechea la mine, când plânsul era mut și greu,
Și-n tăcerea durerii, mi-ai dat un nou început mereu.
Niciodată nu-mi lași pasul, niciodată nu mă lași singur,
Tu, Doamne, ești ascultătorul ce-mi șterge lacrimi cu bunătate.
Ai plecat urechea la mine, în ziua cea întunecată,
Și m-ai ridicat din noroi, cu mâna Ta curată.
Mulțumesc, Tată, că m-ai auzit și nu m-ai lăsat în durere,
Căci ai plecat urechea la mine și mi-ai dăruit mângâiere.
Am scris această poezie dintr-o stare de rugăciune și durere, lăsând sufletul să vorbească direct cu Dumnezeu. A fost o revărsare sinceră de lacrimi și recunoștință, transformată în cuvinte simple și pline de credință.