Mi-ai frânt tăcerea când strigam în mine,
Când cerul mi-era zid și rugă — scrum,
Și-ai coborât, ca roua pe ruine,
Cu pașii Tăi curați, veniți din drum.

Eram o rană — vie, fără margini,
O carne sfâșiată de păcat,
Dar Tu, Isus, cu mâinile-Ți prea blânde,
Ai atins locul cel mai vinovat.

N-ai spus mustrare, nici cuvânt de teamă,
Ci ai rostit doar pace, și-a fost viu
Tot ce era căzut sub grea osândă,
Și m-ai făcut din plâns copilul Tău târziu.

Picura harul — lin, din rănile-Ți sfinte,
Cum picură pe pietre-n zori izvor,
Și-n rana mea, ce striga să se stingă,
A încolțit un alb nemuritor.

Acum Te port în mine, rană dreaptă,
Ce nu mai sângerează, ci slujește,
Și-oricine mă atinge, simte pacea
Ce din iubirea Ta se răspândește.