Vrei să opreşti furtuna când vine cu furie,
Cu mâna-ţi tremurândă să dirijezi natura,
Dar nu poţi pune frâul în ceasuri de mânie
Cuvintelor ce-n pripă ţi le rosteşte gura.

Te crezi atât de mare, te vezi stăpân pe toate,
Şi-n mâinile-ţi mânjite tu ai toată puterea;
Tu crezi că-ntre popoare azi poţi să faci dreptate,
Dar nu ştii cât de mare îţi poate fi căderea.

De ţi-ai vedea micimea, măcar odată-n faţă,
Iluziile-ţi false s-ar prăbuşi-ntr-o clipă...
Revizuindu-ţi poate tot modul tău de viaţă,
Tu n-ai mai lua decizii neînţelepte-n pripă.

Dar mare ţi-e orbirea şi rătăcit în noapte
Te-apropii de pierzare în marea ta năvală,
De ce nu-ţi deschizi ochii? Nu vezi că n-ai dreptate
Şi că-ntr-o zi din lume tu pleci cu mâna goală?

Există o oglidă curată, ce nu-nşală,
Ea poate să-ţi arate adevărata stare.
A ei lumină sfântă îţi scoate la iveală
Din bezna neştiinţei păcatele murdare.

Oglindă minunată şi nepărtinitoare,
Tu, Sfânt Cuvânt al Vieţii ce-ai fost din veşnicie,
Doar tu ne dai răspunsul la marea întrebare
Cum să trăim în lume smeriţi şi-n curăţie?

Minciuna, viclenia ce-duce doar ruşine,
Şi dragostea de lume şi lucruri pieritoare,
Să le-alungăm din viaţă şi-apoi, cum se cuvine,
Să ne trăim viaţa în cinste şi onoare.