S-a zguduit tot cerul cândva, la o strigare
Ce a-ntrerupt o clipă eterna bucurie...
O, vai de tine astăzi, pământ străbun şi mare,
Căci cel rău coborât-a la tine cu furie.

În crunta-i răzvrătire faţă de Creatorul,
El vrea ca să distrugă ființa omenească,
Căci este din vecie mereu născocitorul
Acelor planuri rele ce vin să nimicească.

Şi omul ce fusese podoaba creaturii,
A coborât în cea mai cumplită degradare,
Ajuns-a rob şi parcă, îi seamănă făpturii
Celui ce-n urâciune nu are-asemănare...

Priveşte cu-ntristare Săpânul din 'nălțime
Cum a ajuns Pământul, Edenul de-altădată,
Cum a distrus păcatul în neagra lui cruzime
Ce-a fost la începuturi făptura minunată...

O, om... pornit în goană spre veşnica pierzare,
Oprește-te o clipă şi-ntoarce-ţi iar privirea
Spre Mine, căci şi astăzi, Eu tot mai am răbdare,
Aş vrea din nou în suflet să-ţi dăruiesc iubirea...

Să-ţi dau din nou acea privire zâmbitoare,
Căci vreau să-Mi semeni Mie, cum fost-ai la-nceput...
O, om... de-ai înţelege cât inima  Mă doare
Când văd cumplita stare în care ai căzut.

Eu Mi-am dat chiar viaţa ca preț răscumpărării,
Până în groapa morții am mers Eu pentru tine,
Te-ntreb încă odată în numele-ndurării:
Când vei decide oare să Te întorci la mine?