Îmi geme sufletul de suferinţă
Când cel de-aproape-n necredinţă moare,
Iar eu mă simt cuprins de neputinţă
Să-i dau fărâmitura de credinţă
Ce l-ar putea salva de la pierzare.

Sunt slab, nu pot vorbi când văd flămândul
Ce moare, fiincă n-are mană sfântă...
Parcă legat, aştept să-mi vină rândul,
Nu pot rosti măcar ce-mi spune gândul
Şi teama judecății mă frământă.

Mi-e parcă încleştată limba-n gură
Când trebuie să spun despre iubire
Acelor ce se chinuiesc în ură,
Atât de mult, că-ntreaga lor făptură
Împrăştie în jur doar răzvrătire.

Alungă picătura de-ndoială,
Din gândul meu ce zace în tăcere...
Atunci când cel rău, Doamne, mă înşală
Să nu scot adevărul la iveală
Chemând nemărginita Ta putere.

Dă-mi Tu puteri să pot striga în noapte:
“Treziţi-vă creştini, se-arată zorii!
Nu ascultați amăgitoare şoapte,
Căci e târziu, azi holdele sunt coapte
Şi sunt tot mai puţini secerătorii... ”