Mă simt ca un pom, prins de marea furtună
Ce-l ţine aproape culcat la pământ,
Şi-adesea când norii pe cer se adună
Mi-e teamă că fi-voi odată înfrânt.

Sunt vasul zdrobit ce pluteşte-n derivă
Sperând să ajungă la mal într-o zi,
Căci şi cei mai dragi azi îmi sunt împotrivă
De parcă nimic bun în mine n-ar fi.

La tot ce se-ntâmplă privesc cu durere
Căutând locul straniu în care-am greşit,
Căci nu pot să văd cum cei răi cu plăcere
Aşteaptă să-mi vină cumplitul sfârşit.

Şi-acelor ce eu le-am făcut numai bine
Crezându-i aproape de sufletul meu,
Şi-arată disprețul, rânjind înspre mine
De parcă în cer n-ar mai fi Dumnezeu.

Privesc disperat înspre cer cu suspine
Căci vai, ce amar este gustul trădării
Acelor ce eu le-am făcut numai bine,
Pătându-şi conştiinţa, m-au dat azi uitării.

Mă lupt să înving tot amarul şi răul
Şi să nu mai pun în ce fac răutate,
Căci ştiu că există în cer Dumnezeul
Ce într-un târziu îmi va face dreptate.