Vezi oameni ce se-avântă în goana lor nebună,
Zburând chiar mai departe de blânda noastră lună
Şi-apoi spun: “ Nu e nimeni, nu-i Dumnezeu sub soare...
Un om se naşte singur şi-apoi tot singur moare.”

Înăbuşindu-şi mintea-n gândirea lor cumplită
Ei cred că nu au suflet, la fel ca şi o vită.
Au ajuns robi trăirii şi pântecelui care
Slujindu-i cu credinţă îi duce la pierzare.

Nu vor nici să audă de pace, de iubire,
Căci felul lor de viaţă i-a dus la împietrire.
Ce straşnică orbire şi ce cumplită stare
Să crezi tu despre tine că n-ai nici o valoare.

Să nu gândeşti la ziua când vei pleca din lume,
Că tot ce te-nconjoară e doar deşertăciune...
De-ai şti, om fără minte, ce falsă ţi-e gândirea,
Căci nu eşti la-ntâmplare, ci alta ţi-e menirea.

În stricăciunea vremii nu ţi-ai ştirbi onoarea,
Şi poate-ai înţelege ce mare ţi-e valoarea.
Chiar inima-ţi de piatră într-un târziu s-ar frânge
De-ai şti că ai un suflet răscumpărat cu Sânge...

Ar fi şi pentru tine Golgota o salvare,
Ţi s-ar ierta păcatul oricât ar fi de mare
De ţi-ai lăsa fiinţa odată să se-nchine,
Crezând că sus pe Cruce-a murit şi pentru tine
Isus Mântuitorul, Părintele iubirii,
Ce are din vecie secretul fericirii...

O, om fără speranţă, ascultă azi chemarea...
Întoarce-te la Isus şi-ţi vei găsi salvarea.