Din focul ce arde nestins pe vecie
Cu glas sfâşiat de arşiţa cumplită,
Un suflet trudit din a morții robie
Înalţă spre ceruri o rugă smerită.

Din glasul slăbit desluşeşti disperare,
Un strigăt amar ce se stinge în noapte...
E chinul cumplit sub văpaia cea mare
Şi ruga din iad se aude în şoapte.

— Ai milă, Părinte, din cer ia aminte
La ruga nălţată din neagra pustie...
Dar cerul e-nchis pentru ruga fierbinte,
Căci vremea iertării e azi prea târzie.

Luptând cu văpaia conştiinţei trezite
Ca dintr-un coşmar al durerii ne-nvinse,
Privind în trecut vremi deşarte trăite,
Se zbate în gânduri de goază cuprinse.

Ar vrea, de se poate, să uite păcatul
Ce nu-i dă răgaz nici o clipă măcar...
Pe fruntea lui scrie adânc vinovatul
Ce n-a avut parte de marele har.

O viaţă întreagă trăită departe
De legea cea sfântă stă azi mărturie;
Îşi vede trecutul amar ca-ntr-o carte
Pe filele căreia totul se scrie.

Ce mare durere să-ţi vezi orice faptă
Pe care crezuta-i că fosta uitată,
Știind că pe veci într-un loc te aşteaptă
Răsplata ce-o dă judecata cea dreaptă.

Azi încă e vreme de har şi iertare,
Și Tatăl priveşte spre noi cu iubire...
La Golgota, crucea mai stă în picioare
Şi încă se-mparte în dar mântuire!

Înalță azi ruga smerit la altarul
Pe care e scrisă măreaţa solie,
Să nu vină ceasul când se-nchide harul
Şi-n focul pierzării să arzi pe vecie...