O, om sărman ce viaţa ţi-a devenit povară,
Cumplite neajunsuri din greu te chinuiesc...
Alergi robit de grijuri din zori şi până-n seară,
Fără să ştii că toate odată se sfârşesc.

Grăbit văzându-ţi anii ce trec cum trece vântul,
Vrei să clădeşti palate şi să aduni averi,
Uitând că poate mâine te va-nghiţi pământul,
Şi-acestei lumi sărmane nimic nu poţi să-i ceri.

Învaţă ca să-ţi numeri cu-nţelepciune anii,
Căci din această lume tu pleci cu pumnii goi,
Şi-n ceasul morţii tale nu te ajută banii,
Nici pentru o clipită să te întorci 'napoi.

Vei trece precum iarba se uscă şi-apoi piere,
Plecând cu mâna goală pe-un drum necunoscut...
Căci după "Legi divine" flămând pământul cere,
Să-i dai trupul de tină, din care-ai fost făcut.

Dar va rămâne veşnic ca un potir de aur
Puţinul ce vreodată pentru Isus l-ai dat,
Va fi la loc de cinste în "Veşnicul tezaur",
Tot ce-n această lume în dragoste-ai lucrat.