Căinţa-i prima treaptă pe scara izbăvirii,
Ea îţi deschide ochii, să vezi a ta robie,
Căinţa te-ndepartă de duhul împietririi,
Ce-adesea rob te ţine în trista pribegie.

Căinţa este semnul trăirii în lumină,
În faţa razei sfinte, ce-ţi luminează fiinţa,
Aici cuprins de teamă îţi vezi cumplita vină
Şi de aici începe în viaţă biruinţa.

Căinţa e altarul pe care arde firea
Căci scoate la iveală plăcerile-i amare,
În sânul ei se naşte cu foc din nou iubirea
Căci cel ce se căieşte e gata de iertare.

Căinţa te învaţă în lume să iei seamă
Cum să trăieşti viaţa de rău neîntinată,
Căinţa te învaţă cum să veghezi cu teamă
Să n-ajungi în robia undea-i fost altădată.

Cu ea începe drumul spre viaţa-mbelşugată,
O viaţă fără grijuri, cu-adevărat frumoasă,
Nimic mai mult nu-ţi cere să faci cerescul Tată
Şi vei fi iar cu cinste, primit ca fiu acasă.

Acolo unde este cu-adevărat căinţă
Ia naştere de-odată dorinţa de schimbare,
Când omul se coboară smerit în umilinţă,
Recunoscându-şi vina şi implorând iertare.

E vremea să-ţi vezi starea aşa cum ţi-o arată
Cuvântul sfânt din ceruri ce are-n el lumina,
Şi-apoi căit porneşte, căci Tatăl te aşteaptă
Cu dragoste să-ţi ierte încă odată vina.