Adesea-n tăcere, tu cauţi frământat,
Răspuns, întrebărilor tale,
De ce este-n lume atâta păcat?
Atâtea necazuri şi jale.

Lovit de povara cumplitului trai,
Sărmanul îşi clatină paşii,
Auzi pe alocuri durere şi vai,
Căci mame îşi plâng copilaşii.

Şi -o teamă de moarte pătrunde în noi,
Trezind noi fiori de-ntristare,
Lăsändune-n minte coşmar de război,
Când vine-asfinţitul de soare.

În luxul palatelor celor bogaţi,
Şi câinii îşi au o odaie,
Şi-alături săracii, de ei subjugaţi,
Îşi plîng aşternutul de paie.

Cu ochi bulbucaţi de grăsime şi vin,
Se-mbuibă bogaţii la mese,
Şi lângă ei moare sărmanul străin
Şi chiar nimănui să nu-i pese?

E mult mai cumplită Sodoma de-acum,
Decât cea din vremuri străbune,
E-aproape-durarea la capăt de drum?
Aşa cum Scriptura ne spune.

Vor fi printre noi cîţiva oameni curaţi?
Cînd vine necazul cel mare?
Sau toţi vor fi oare, găsiţi vinovaţi,
Trimişi, în eterna pierzare.

Salvarea-i pe muntele crunte-i dureri,
La Golgota, locul iertării,
De laşi azi Sodoma, şi-a ei vechi cărări,
Primind vestea bună-a salvării.