Puțini teologi au denaturat imaginea lui Dumnezeu în modul în care au făcut-o Augustin și cei care s-au inspirat din scrierile lui. Teoria TULIP este o altă evanghelie - diferită de Evanghelia lui Hristos [1] - care a fost importată din păgânism (maniheism) și adaptată la creștinism de către Augustin. [2] Ulterior, Calvin și urmașii lui au preluat ideile lui Augustin - care au fost standardizate la Sinodul de la Dordrecht (1618–1619), sub forma acronimului TULIP. Această falsă evanghelie ne vorbește despre un dumnezeu mai rău decât Hitler (din lagărele naziste se putea evada, dar cei care nu sunt predestinați la mântuire nu au vreo scăpare de chinul veșnic). Acest dumnezeu ne cere să ne iubim vrăjmașii și să le dorim binele, în timp ce el îi predestinează la pierzare veșnică pe cei pe care i-a respins din eternitate, pentru gloria lui. [3] Teoria predestinării în mântuire falimentează din punct de vedere teologic [4] și nu are acoperire biblică. [5] Părinții bisericii din primele trei secole au respins această învățătură mincinoasă și i-au considerat eretici pe cei care propagau astfel de idei. [6] Doctrina liberului arbitru are fundamente biblice și a fost predicată în biserica primară, în primele trei secole. [7] În articolele pe care le-am citat am adus dovezi covârșitoare pentru afirmațiile radicale de mai sus. În continuare, voi vorbi despre istoria acestor așa-ziși reformatori, pentru a arăta de ce caracterul lor este la fel de odios precum doctrina predestinării în mântuire. Foarte multe dintre sursele folosite sunt publicate destul de recent, dar mă bucur că o parte dintre acestea sunt scrise chiar de creștini sau istorici reformați. Aceștia agreează cu teologia lui Jean Calvin (spre deosebire de mine) dar expun cu demnitate acțiunile și caracterul dubios al acestui individ.
Huldrych Zwingli (1484-1531) și Jean Calvin (1509-1564) au intrat în conflict cu mișcarea anabaptistă, aplicând măsuri de persecuție (închisoare, exil sau pedeapsa capitală) împotriva acesteia. Cei doi așa-ziși reformatori au susținut modelul unei biserici unite cu statul, în care magistrații civili aveau rolul de a proteja și impune disciplina religioasă. Anabaptiștii însă cereau separarea bisericii de stat și refuzau să depună jurăminte sau să poarte arme, fiind priviți ca anarhiști periculoși. Aceștia respingeau botezul pruncilor (pedobaptismul), practicând rebotezarea adulților pe baza unei mărturisiri conștiente de credință. [8] Zwingli și Calvin erau departe de valorile reformei protestante. Cei doi așa-ziși reformatori nu aplicau în viețile lor principii precum: Sola Scriptura, Solo Christus sau Sola Fide. S-au comportat deseori mai rău ca păgânii (deci Isus Hristos era doar pe limba lor, nu în viața lor), au împrăștiat ură în loc să arate harul lui Dumnezeu și au apelat la puterea sabiei (dincolo de puterea Scripturii și cea a argumentelor logice).
Conflictul din Elveția a început chiar în cercul apropiat al lui Huldrych Zwingli, unde foștii săi discipoli (Conrad Grebel, Felix Manz și George Blaurock) au considerat că reforma sa merge prea încet. În urma disputelor teologice privind botezul, consiliul orașului Zurich, influențat de Zwingli, a declarat obligatoriu botezul copiilor mici și a interzis adunările anabaptiste. În martie 1526, consiliul din Zurich a emis un edict prin care rebotezarea era pedepsită cu moartea prin înec, o ironie crudă la adresa botezului prin cufundare. La 5 ianuarie 1527, Felix Manz a devenit primul martir anabaptist executat de reformați, fiind înecat în râul Limmat cu acordul tacit al lui Zwingli. Pedeapsa a fost numită în mod batjocoritor „al treilea botez”. [9] Alți lideri și adepți ai mișcării, precum George Blaurock sau Balthasar Hubmaier, au fost arestați, torturați, biciuiți public sau expulzați din oraș, ceea ce a dus în multe cazuri la capturarea și executarea lor ulterioară de către autoritățile vremii. În perioada 1527-1532, mai mulți anabaptiști au fost înecați în Zurich sub acest regim. [10] [11] [12] La instigarea lui Zwingli, și consiliul orașului St. Gall a hotărât să-i persecute pe anabaptiști prin înec dacă refuzau să părăsească teritoriul. În martie 1530, aceștia au emis următorul decret: „Toți cei care aderă sau favorizează falsa sectă și care participă la întâlniri de grup vor suferi cele mai severe pedepse. Liderii anabaptiști, adepții și protectorii lor vor fi înecați fără milă. Cei însă care îi ajută sau nu îi raportează sau nu-i arestează vor fi pedepsiți altfel, atât fizic, cât și material, ca supuși vătămători și lipsiți de credință”. Deși a activat la o generație distanță și a aplicat metode diferite față de cele din Zurich, Calvin a manifestat o ostilitate constantă față de anabaptiști. În lucrarea sa fundamentală „Învățătura religiei creștine” și în tratate speciale, Calvin a atacat dur teologia anabaptistă, acuzându-i pe adepții acesteia de erezie și de dezordine socială. În Geneva, sub influența lui Calvin și a consiliului orașului, anabaptiștii au fost arestați, supuși dezbaterilor publice și apoi exilați din oraș începând cu anul 1537. Spre deosebire de orașele influențate de Zwingli cu aproximativ 1-2 decenii în urmă, la Geneva nu s-au înregistrat execuții ale anabaptiștilor, pedeapsa standard fiind exilul permanent sub amenințarea pedepsei capitale în caz de întoarcere. [13] [14] În timpul domniei regelui Eduard al VI-lea (pe 22 octombrie 1548), Jean Calvin i-a scris o scrisoare Lordului Protector Somerset și l-a îndemnat să-i omoare pe cetățenii considerați radicali (printre aceștia se regăseau și anabaptiștii: ei respingeau botezul copiilor și cereau separarea bisericii de stat - regele nu trebuia să fie capul bisericii): „Aceștia merită cu toții să fie pedepsiți cu sabia, având în vedere că conspiră împotriva lui Dumnezeu, care l-a așezat pe scaunul său regal”. Istoricul John Christian observă că Jean Calvin „a fost responsabil în mare măsură pentru demonul urii și al ostilității aprige cu care au trebuit să se confrunte anabaptiștii din Anglia”. [15]
Biografiile și corespondența lui Jean Calvin arată că era o persoană adesea irascibilă, fixistă, arogantă și foarte greu de împăcat, care nu tolera opoziția, tratând dizidența nu ca pe o simplă diferență de opinie, ci ca pe o crimă împotriva lui Dumnezeu. [16] Sub presiunea lui Calvin (deși nu se afla la conducerea orașului, avea influență foarte mare în luarea deciziilor - biserica reformată avea autoritate morală în fața puterii administrative), Geneva a devenit un stat teocratic extrem de sever, unde moravurile erau strict supravegheate. [17] [18] Tratamentul lui Calvin față de adversarii săi teologici este bine cunoscut. Michael Servetus a fost executat prin ardere pe rug. Calvin a respins orice sugestie că ar fi fost prea dur cu Servetus, susținând că a vrut să-l decapiteze în schimb (era mai rapid și, prin urmare, mai „milostiv”). Liber-cugetătorul Jacques Gruet a primit tratamentul „milostiv” și a fost decapitat (după ce a fost torturat înainte - pentru răzvrătire împotriva autorității). Între anul 1542 și moartea lui Calvin, în 1564, au existat zeci de sentințe de exilare din oraș. Într-un an, au existat 414 convocări disciplinare în fața Consistoriului bisericesc pentru infracțiuni morale (care includeau purtarea de haine de o culoare greșită sau coafuri interzise sau nenumirea fiilor după personaje din Vechiul Testament). Consistoriul era o instanță bisericească formată din pastori și laici (bătrâni) care se întrunea în fiecare joi. Această instituție nu avea putere penală și nu putea dicta amenzi, închisoare, exil sau execuții. Sancțiunile sale erau strict spirituale și morale. Doar abaterile considerate grave (adulterul repetat, blasfemia, erezia sau violența) erau trimise către Micul Consiliu (guvernul civil al orașului), singura instituție care putea aplica pedepse penale reale. Când o epidemie de ciumă bubonică a cuprins Geneva (1542-1545), zeci de persoane au fost acuzate de vrăjitorie și executate pentru că, aparent, l-au convins pe Satan să trimită boala. Într-o scrisoare din anul 1545, Calvin a descris existența unei „conspirații” a vrăjitorilor pentru a răspândi ciuma bubonică în oraș (totuși, poate au conspirat puricii infectați - după ce s-au hrănit cu sângele unui rozător bolnav, puricii i-au mușcat pe oameni, transmițând bacteria Yersinia pestis). Iată cum au murit degeaba alți oameni, acuzați pe nedrept că au cauzat ciuma bubonică, și pe baza aberațiilor rostite de acest teolog mincinos. Într-adevăr, Calvin nu era conducătorul laic al orașului și nu pronunța sentințe de condamnare la moarte. Execuțiile erau hotărâte și aplicate de guvernul civil al Genevei. Însă Calvin și ceilalți pastori aveau o mare influență asupra autorităților civile. Calvin a trăit toată viața cu sechele de pe urma intransigenței tatălui său și a educației precare primite (orfan de mamă de la o vârstă fragedă, a fost crescut de un tată extrem de sever, foarte autoritar și obsedat de control religios). [19] Acesta chiar credea că execuția „ereticilor” era justificată. [20] Ni-L putem imagina pe Isus Hristos ordonând ca un om să fie ars de viu pentru că susținea botezul adulților sau pentru că nu credea că El este Fiul lui Dumnezeu? Legea lui Isus Hristos este una a milei, nu a despotismului și a terorii!
Pierre Ameaux a fost un fabricant de cărți de joc și un membru influent al Consiliului celor Două Sute din Geneva, făcând parte din facțiunea „libertinilor” care se opunea controlului strict impus de Calvin. La începutul anului 1546, în timpul unei cine private, Ameaux a afirmat că Jean Calvin predică o doctrină falsă. De asemenea, l-a numit pe reformator un „străin rău” și a avertizat că refugiații francezi vor prelua controlul asupra orașului. Inițial, consiliul orașului a decis ca Ameaux să își ceară scuze doar în fața magistraturii și a lui Jean Calvin. Teologul a considerat însă pedeapsa mult prea blândă și a amenințat că nu va mai predica până când onoarea sa și autoritatea bisericii nu vor fi restabilite. La 8 aprilie 1546, autoritățile au cedat presiunilor și l-au condamnat pe Pierre Ameaux la umilire publică pe străzile din Geneva. Acesta a fost obligat să meargă prin oraș doar în cămașă, cu capul gol și o torță aprinsă în mână, oprindu-se în piețele principale pentru a se pune în genunchi și a cere îndurare de la Dumnezeu și de la guvern. Episodul a marcat o victorie decisivă pentru Jean Calvin asupra opoziției locale, demonstrând că nici măcar membrii de rang înalt ai consiliului nu erau imuni în fața disciplinei ecleziastice. [21]
Jean Calvin se comporta ca un om lipsit de demnitate, care prefera să își elimine adversarii dacă nu găsea argumente să-i convingă. Calvin și Servetus purtaseră o corespondență aprinsă în care Servetus respingea dogma Sfintei Treimi și botezul copiilor mici. În secolul al XVI-lea, aceste concepții erau considerate erezii grave atât de biserica catolică, cât și de reformatorii protestanți, fiind pedepsite cu moartea (unii dintre reformatorii protestanți și liderii bisericii catolice nu Îl urmau cu adevărat pe Isus Hristos). A rămas în istorie o scrisoare celebră pe care Jean Calvin i-a trimis-o reformatorului Guillaume Farel pe 13 februarie 1546. [22] În acea scrisoare, Calvin menționa că Michael Servetus se oferise să vină la Geneva pentru a-și discuta ideile teologice, dar a adăugat: „Nu sunt deloc dispus să-mi dau cuvântul pentru siguranța lui, căci dacă va veni, nu îi voi permite niciodată să plece viu, dacă autoritatea mea va avea vreo greutate”. [23] [24] Avertismentul lui Calvin s-a împlinit șapte ani mai târziu. După ce a evadat dintr-o închisoare a Inchiziției catolice din Franța (unde fusese deja condamnat la moarte în lipsă), Servetus a trecut prin Geneva în august 1553. A fost recunoscut în timpul unei slujbe bisericești, arestat, judecat de consiliul orașului și ars pe rug pe 27 octombrie 1553. Calvin a susținut pedeapsa capitală și a furnizat dovezi împotriva lui la proces (a jucat rolul unui procuror al acuzării), însă a cerut ca Servetus să fie decapitat în loc să fie ars pe rug - autoritățile au refuzat acest lucru. [25]
Jerome Bolsec, un fost călugăr carmelit francez convertit la protestantism și stabilit ca medic lângă Geneva, a contestat public învățătura lui Calvin despre predestinare în octombrie 1551. În timpul unei întruniri publice a pastorilor, Bolsec a susținut că doctrina dublei predestinări îl transformă pe Dumnezeu într-un tiran și în autorul păcatului. El a argumentat că alegerea divină depinde de credința omului, nu doar de voința suverană a lui Dumnezeu. Calvin, care nu era prezent la începutul discursului, a apărut pe neașteptate și a combătut dur argumentele lui Bolsec, considerând atacul o erezie gravă și o subminare a autorității religioase din oraș. Imediat după dezbatere, Bolsec a fost arestat de autoritățile civile din Geneva la instigarea lui Calvin și a celorlalți pastori. Magistrații din Geneva au cerut sfatul bisericilor reformate din Basel, Zurich și Berna. Acestea au recomandat moderație și clemență, sugerând că disputa este una teologică complexă care nu justifică o pedeapsă capitală. Pe 23 decembrie 1551, consilierii din Geneva l-au găsit vinovat pe Bolsec de tulburarea ordinii publice și de defăimarea doctrinei oficiale, pronunțând sentința de expulzare pe viață de pe teritoriul Genevei (sub amenințarea biciuirii în cazul întoarcerii). [26] Ulterior, după moartea lui Calvin, Bolsec l-a acuzat de tot felul de lucruri care s-au dovedit a fi false, din dorința de a se răzbuna pe oponentul său. Iată unde poate duce o atitudine dictatorială!
Relația dintre Sebastian Castellio (umanist și teolog francez) și Jean Calvin a evoluat de la o prietenie apropiată la unul dintre cele mai celebre conflicte istorice privind toleranța religioasă și libertatea de conștiință. Cei doi au fost inițial prieteni apropiați. Castellio a locuit în casa lui Calvin în Strasbourg, iar în anul 1541 a fost chemat de Calvin la Geneva ca director al școlii și ca predicator. Relația dintre ei s-a deteriorat din cauza unor neînțelegeri teologice și personale (cel mai probabil, Calvin era invidios pe Castellio, pentru că acesta din urmă era foarte talentat și erudit - a tradus Biblia atât în latină cât și în franceză). Calvin i-a blocat lui Castellio numirea ca pastor și tipărirea traducerii în latină a Bibliei. Castellio a părăsit Geneva și s-a mutat la Basel în condiții de mare sărăcie. [27] Punctul de ruptură definitiv a fost executarea lui Michael Servetus (ars pe stâlp la Geneva în 1553, cu aprobarea lui Calvin, pentru erezie). Castellio s-a revoltat împotriva acestei acțiuni și a scris mai multe lucrări fundamentale în care a condamnat uciderea ereticilor. Citatul următor rezumă poziția sa umanistă: „A ucide un om nu înseamnă a apăra o doctrină, ci a ucide un om. Când l-au ucis pe Servetus, genevezii nu au apărat o doctrină, au ucis un om. Apărarea doctrinei nu este o problemă a magistraţilor, ci a teologilor. Ce legătură are sabia cu doctrina?” Castellio susținea că adevăratul creștinism se bazează pe comportamentul moral și pe iubire, nu pe supunere oarbă la dogme rigide impuse prin forță. El a argumentat că nimeni nu are dreptul de a constrânge conștiința altcuiva în materie de credință și că statul/biserica nu trebuie să folosească violența împotriva disidenților. [28] A fost un deschizător de drumuri în acest sens (promovarea libertății religioase și de conștiință) și a lăsat în istorie un impact mult mai valoros decât dictatorul Calvin. [29] De asemenea, Castellio a criticat în scrierile sale doctrina lui Calvin despre predestinare, considerând că aceasta oferă o imagine crudă și nedreaptă a lui Dumnezeu. Rămâne definitorie afirmația lui Sebastian Castellio despre fostul său prieten Jean Calvin: „Dacă Isus Hristos Însuși ar veni la Geneva, ar fi răstignit. Căci Geneva nu este un loc al libertății creștine. Este condusă de un nou papă [referindu-se la Calvin], de unul care arde oamenii de vii, în timp ce papa de la Roma cel puțin îi strangulează mai întâi”.
Jean Calvin a reușit, după o luptă aprigă, să insufle bisericii din Geneva opiniile sale despre disciplină. Consistoriul (prezidat de Calvin) și Consiliul Genevei (influențat de Calvin) rivalizau în zelul puritan pentru corectarea imoralității. Dar zelul lor depășea deseori limitele moderației și ale înțelepciunii. Mai multe femei, printre care și soția lui Ami Perrin, căpitanul general, au fost închise pentru dans (care era considerat nebiblic și imoral). Trei bărbați care râseseră în timpul predicii au fost închiși timp de trei zile. Un altul a trebuit să facă penitență publică pentru că a neglijat să se împărtășească de Rusalii. Trei copii au fost pedepsiți pentru că au rămas în afara bisericii în timpul predicii pentru a mânca prăjituri. O persoană pe nume Chapuis a fost închisă timp de patru zile pentru că a insistat să-și numească copilul Claude (un sfânt romano-catolic) în loc de Avraam, așa cum dorea ministrul, adăugând că ar prefera să-și țină fiul nebotezat timp de cincisprezece ani (dacă nu este lăsată să aleagă singură numele copilului). [30]
Defectele lui Jean Calvin erau amplificate de infirmitățile sale fizice și de contextul în care a crescut. Acesta a suferit de numeroase boli cronice și invalidante (care s-au agravat în a doua parte a vieții), deși nu a avut o malformație congenitală vizibilă din naștere. Sănătatea sa a fost extrem de fragilă pe tot parcursul vieții, iar spre final a devenit aproape imobilizat, fiind adesea transportat pe brațe sau pe un scaun până la amvon pentru a predica. A suferit de astm cronic, pleurezie și tuberculoză, afecțiuni care îi provocau crize violente de tuse, dificultăți de respirație și hemoragii pulmonare (expectorații cu sânge). Pietrele la rinichi și crizele de gută îi provocau dureri atroce și îi limitau sever mobilitatea. A avut ulcere stomacale, colici frecvente, sindrom de colon iritabil și hemoroizi severi (trombozați) care sângerau abundent, provocându-i o anemie cronică și împiedicându-l să călătorească călare. Suferințele erau agravate de migrene constante, insomnie cronică, febre recurente, artrită și o vedere slăbită de cititul la lumina lumânării. [31] [32] Jean Calvin susține că era influențat de un zel sincer pentru puritatea bisericii și nu de răutate personală. Eu consider că un om cu atâtea probleme fizice și cu sechele nerezolvate din copilărie (se vede clar absența unei mame iubitoare în viața lui) nu ar fi trebuit să conducă vreo instituție. Cel mai probabil, multe dintre abuzurile sale sunt favorizate de contextul în care a trăit și s-a dezvoltat. Unii istorici consideră că Jean Calvin trebuie judecat după standardul propriei sale epoci, și nu al epocii noastre. Cele mai crude dintre aceste legi – împotriva vrăjitoriei, ereziei și blasfemiei – au fost moștenite din Evul Mediu catolic și au continuat să fie în vigoare în toate țările Europei, protestante, precum și romano-catolice, până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Însă Mântuitorul nostru a vorbit despre toleranța religioasă și despre iubirea vrăjmașilor, încă din primul secol. Instigarea la crime și violențe din motive religioase a fost abolită chiar de Isus Hristos (Luca 9:54-56). Când ucenicii au dorit să facă așa ceva, Mântuitorul le-a spus că nu știu de ce duh sunt călăuziți. Mă întreb atunci în mod legitim de ce duh era călăuzit Jean Calvin când instiga la crime și la violență dintr-o poziție de autoritate. Apoi, abținerea de la crime din motive religioase (și nu numai) nu ține de un standard civic sau politic, ci de porunca cea mai mare a Mântuitorului (să ne iubim aproapele și să le dorim binele vrăjmașilor noștri - asta implică cel puțin să nu le dorim moartea). Din primul secol, în noua eră, vorbim doar despre iertarea vrăjmașilor, indiferent de perioada istoriei. Nu există loc pentru altă atitudine, dacă vrem să facem parte din ceata sfinților Mântuitorului. Pe de altă parte, baptiștii au fost printre primii și cei mai activi susținători ai libertății religioase. Încă de la apariția lor la începutul secolului al XVII-lea, ei au promovat ideea că credința trebuie să fie o alegere liberă, neimpusă de autorități. Thomas Helwys a fondat prima biserică baptistă pe pământ englez și a scris lucrarea „O scurtă declarație a misterului nelegiuirii”, în anul 1612. În această carte adresată regelui Iacob I, el a cerut libertate religioasă totală nu doar pentru creștini, ci și pentru evrei, musulmani și atei. Aproximativ în aceeași perioadă cu așa-zișii reformatori (Luther, Calvin și Zwingli), baptiștii doreau să-L urmeze pe Isus Hristos (și nu intenționau să-i ucidă pe cei care aveau alte păreri decât ei). Însă tot pe pământ englez, la finalul secolului al XVII-lea, s-a declanșat o cruntă persecuție contra celor care nu participau la slujbele bisericii oficiale - de rit anglican (perioadă care a rămas în istorie cu numele de „Killing Time” - în Scoția). Așadar, nu putem veni cu scuza că așa au fost vremurile. Într-adevăr, oamenii fac vremurile și nu invers (în aceeași perioadă de timp - aproximativ o sută de ani - au existat martiri și torționari, dictatori și democrați, criminali și creștini adevărați).
Huldrych Zwingli și Jean Calvin nu fac parte din lista sfinților și a martirilor bisericii lui Isus Hristos. Cel mai probabil, mulți dintre creștinii reformați nu cred în ideologia mincinoasă a acestor oameni (botezul copiilor mici, predestinare și dublă predestinare în mântuire), nu au nici apucăturile lor și nu sunt de acord nici cu crimele pe care le-au comis. Cât despre Calvin și Zwingli, există posibilitatea ca aceștia să se fi pocăit de învățăturile și de faptele lor mizerabile. Harul lui Dumnezeu este suficient de mare ca să îi ierte, dacă a existat pocăință și părere de rău pentru multele nelegiuiri pe care le-au comis. Totuși, păcatele lor abominabile (atât din punct de vedere teologic cât și în viața practică) au consecințe majore. Aceste două nume nu ar mai trebui amintite pe lista reformatorilor. Huldrych Zwingli și Jean Calvin au fost groparii Reformei Protestante, nicidecum campionii ei.
Bibliografie:
[1] (43) TULIP (predestinare) vs GRACE (liber arbitru) - Resurse Creștine
[2] (42) Augustin de Hipona – de la Plotin la Hristos și înapoi la Plotin - Resurse Creștine
[3] (45) Falimentul moral al teoriei predestinării în mântuire - Resurse Creștine
[4] (47) Falimentul teologic al teoriei predestinării în mântuire - Resurse Creștine
[5] (44) Falimentul biblic al teoriei predestinării în mântuire - Resurse Creștine
[6] (46) Teoria predestinării în mântuire - condamnată în primele trei secole - Resurse Creștine
[7] (49) Doctrina mântuirii și liberul arbitru - Resurse Creștine
[8] Crezul anabaptist și Reforma | Botezul de foc
[9] Martyr of the Week:Feliz Manz | Fascinating Mystery
[10] Truth Is Immortal:On the Five Hundred Year Anniversary of the Anabaptists | Paul Chappell
[11] Zwingli's Persecution of the Anabaptists - World History Encyclopedia
[12] Philip Schaff:History of the Christian Church, Volume VIII:Modern Christianity.The Swiss Reformation - Christian Classics Ethereal Library
[13] Calvin and Persecution No address.pdf
[14] Chapter 8 ‘Those Satanic Anabaptists’:Calvin, Soul Sleep, and the Search for an Anabaptist Nemesis in:Calvin and the Early Reformation
[15] John Christian, A History of the Baptists, vol. 1, cap. 15
[16] What Calvin Gets Wrong - Reformed Journal
[17] John Calvin:his rule in Geneva and his many illnesses - Hektoen International
[18] Philip Schaff:History of the Christian Church, Volume VIII:Modern Christianity.The Swiss Reformation - Christian Classics Ethereal Library
[19] 7 Broken Men:John Calvin » Mike Frost
[20] Shocking Beliefs Of John Calvin | Frank Viola
[21] John Calvin:The Accidental Reformer | Zondervan Academic
[22] Calvin and Servetus – Banner of Truth USA
[23] Calvin-Farel Correspondence?| The Puritan Board
[24] Calvin and Servetus:A Tragic Chapter in the Reformation
[25] John Calvin and the Execution by Burning Alive Michael Servetus
[26] Calvin, Bolsec and the Reformation - Westminster Seminary California
[27] It Happened Today | Christian History Institute
[28] Against Calvin's Booklet - Wikipedia
[29] Sebastian Castellio | Libertate religioasă în creștinism
[30] Philip Schaff:History of the Christian Church, Volume VIII:Modern Christianity.The Swiss Reformation - Christian Classics Ethereal Library
[31] John Calvin:his rule in Geneva and his many illnesses - Hektoen International
[32] PORTRET:Jean Calvin – unul dintre iniţiatorii reformei protestante | Agenția de presă Rador