În istoriografia creștină, termenul de proto-protestanți timpurii se referă la câțiva gânditori și teologi de la granița secolelor IV și V (în special Vigilantius, Iovinian, Aerius din Sebaste și Helvidius) care au criticat practici bisericești aflate în plină dezvoltare la acea vreme și care aveau să fie respinse ulterior de Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea. Deși acești reformatori nu au făcut parte dintr-o mișcare organizată și nu au expus întreaga teologie protestantă de mai târziu, ei sunt precursori foarte timpurii ai ideilor reformatorilor.

          Aerius din Sebaste, prezbiter în Sebaste (Pont), a avut curajul să se opună abuzurilor bisericii oficiale și a avansat niște idei foarte revoluționare pentru acea perioadă neagră a istoriei. Aerius susținea că nu există nicio diferență de har, rang sau caracter sacru între un episcop și un preot (prezbiter), o idee care amintește de respingerea ierarhiei episcopale stricte de către protestanți. El a argumentat că rugăciunile și pomenirile pentru cei decedați sunt inutile și nu îi mai pot ajuta. Se opunea posturilor rânduite de Biserică cu caracter obligatoriu, susținând că postul trebuie să fie un act liber și nu o lege bisericească. A criticat importanța deosebită acordată sărbătorii Paștelui (mai ales în forma iudaică - deși agreez cu sărbătorirea Paștelui, consider că mereu ar trebui să ne amintim de Patimile Mântuitorului nostru și că fiecare duminică ne amintește de Învierea Lui). Aerius nu a fost arian în mod formal sau dovedit, deși a fost acuzat sau asociat cu arianismul de către unii scriitori bisericești ai vremii. Sfântul Epiphanius din Salamina l-a acuzat de arianism (și de alte erezii) în lucrarea sa Panarion, însă istoricii și teologii consideră adesea că această acuzație a fost motivată de o adversitate personală sau de o tendință de a eticheta disidenții drept arieni. [1] [2]

          Vigilantius din Calagurris (activ în perioada 395 – 406) a fost un preot galic care s-a opus vehement venerării moaștelor martirilor, numindu-i pe cei care le cinsteau „închinători la cenușă”. El a criticat rugăciunile adresate sfinților, aprinderea lumânărilor în timpul zilei în biserici, pelerinajele, jurămintele monahale de sărăcie și celibatul obligatoriu al clerului. [3] [4] Fost călugăr la Roma, Jovinian (decedat în jurul anului 405) a contestat ideea că ascetismul, fecioria sau celibatul oferă un statut spiritual superior față de căsătorie. De asemenea, el susținea că postul nu are o valoare spirituală mai mare decât consumul hranei cu recunoștință, că nu erau mai speciali călugării și celibatarii decât credincioșii obișnuiți (din punct de vedere al răsplatei divine) și a contestat doctrina fecioriei perpetue a Mariei după nașterea lui Isus. [5] Contemporan cu Jovinian la Roma, Helvidius a scris o lucrare în care argumenta pe baza Scripturii că Maria și Iosif au avut o căsnicie normală după nașterea lui Isus și că „frații Domnului” menționați în Evanghelii erau copiii lor biologici. A respins astfel ideea superiorității morale a celibatului față de viața de familie.

          Deși acești reformatori sunt considerați eretici de către bisericile tradiționale (catolică și ortodoxă), ei respectă Scriptura și învățăturile Mântuitorului. Nu este de mirare că mai mulți teologi îi consideră printre „înaintașii” sau „precursorii” protestantismului, tocmai din cauza opoziției lor față de tradiția bisericească, importată din păgânism. Într-adevăr, acești binecuvântați reformatori au trăit în părtășie cu Isus Hristos, cu martirii și cu adevărata Lui biserică.

Bibliografie:

[1] Aerians - Biblical Cyclopedia

[2] Philip Schaff:New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, Vol.I:Aachen - Basilians - Christian Classics Ethereal Library

[3] Vigilantius - Biblical Cyclopedia

[4] Vigilantius | BiblicalTraining Library

[5] Jovinian - Wikipedia