Internetul este un instrument care ne oferă tuturor acces către informație. Sunt necesare doar câteva secunde să aflăm cele mai noi știri din America, să vorbim cu un prieten dintr-o altă regiune a lumii, să ne antrenăm într-un joc sau să postăm pe Facebook și Instagram. Deoarece această lume virtuală ne deschide ușile spre o mare varietate de opțiuni, internetul ajunge să cucerească tot mai mult din timpul și preocupările noastre. Însă dependența de device-urile digitale ne poate cauza mari probleme. Când o persoană își accesează device-urile (conectate sau nu la internet), creierul poate percepe o serie de „recompense” cauzate de primirea unui „like” pe Facebook, a unui mesaj de la un prieten sau prin atingerea unui nivel superior la un anumit joc. Aceste „recompense” oferă persoanei o stare de bine. Creierul asociază starea de bine cu folosirea device-ului și astfel, persoana va căuta să experimenteze din nou această plăcere. Dificultatea de a ține sub control utilizarea instrumentelor aducătoare de plăcere duce la folosirea lor în mod compulsiv și în final, la instalarea dependenței.

          Copiii și adolescenții sunt mai vulnerabili să devină dependenți de tehnologia digitală din câteva motive. În primul rând, zona din creierul lor responsabilă de auto-control, de gândirea pe termen lung și de discernământ nu este suficient de matură. De aceea, un copil sau un adolescent ar putea să petreacă ore în șir jucându-se jocul preferat (deși și-a propus să se limiteze la o oră două), fără să se gândească la examenul din ziua următoare sau că rezultatele școlare proaste i-ar putea influența în mod negativ viitorul. În al doilea rând, zona din creierul lor responsabilă cu perceperea plăcerii răspunde mult mai repede și mai puternic la stimuli decât în cazul unui adult. Prin urmare, chimia creierului adolescenților poate fi de-a dreptul surescitată de ceea ce se află pe telefon. În al treilea rând, copiii și adolescenții au nevoie de atașament, de conexiune și de afecțiune. Dacă aceste nevoi nu le sunt satisfăcute, aceștia pot dezvolta un atașament față de dispozitiv, în încercarea de a suplini ceea ce familia sau adulții nu le oferă.

          Unii părinți le permit copiilor să vizioneze diverse programe la televizor, să navigheze pe internet, să utilizeze telefonul sau să se joace pe calculator. Astfel, aceștia au mai mult timp pentru ei, în timp ce contribuie chiar fără să vrea, la distrugerea propriilor copii. În acest context, relaţiile dintre părinţi şi adolescenți au devenit, în ultimul timp, tot mai complicate. Iar asta se datorează diferenţei dintre principiile şi valorile promovate în lumea reală şi cele din lumea virtuală. Pe acest fond, conflictele familiale sunt tot mai frecvente. Mulţi părinţi nu îşi mai recunosc copiii deoarece, în realitate, nu au fost ei singurii lor părinţi.

          Odată cu apariția internetului, omenirea a intrat într-o lume tot mai digitalizată. Toți vedem că există multe beneficii ale tehnologiei moderne. Însă spaţiul virtual poate avea şi multe efecte extrem de nocive, dacă nu se stabilesc nişte limite clare. În primul rând, procesul de formare a personalităţii copiilor şi adolescenţilor care petrec mult timp la televizor sau pe internet este drastic perturbat. Deseori, pot apărea tulburări la nivel psihic şi emoţional care duc la anxietate, depresie, dublă personalitate, deficit de atenţie sau chiar psihoze. Un copil care îşi petrece copilăria în faţa unui ecran (la televizor, telefon sau calculator) are şanse mari să dezvolte lipsă de empatie faţă de semeni. Mai ales dacă joacă jocuri video, acesta este agresat psihic de o avalanşă de stimuli agresivi pentru vârsta lui: lumină puternică, sunete și alerte sonore permanente, ritm foarte alert (imaginile se schimbă foarte des), radiațiile electromagnetice, interactivitate, nevoia de multitasking, creierul este mereu în priză. [1] Aceeași sursă descrie procesele care au loc în organismul unui copil de opt ani, care joacă un joc video în care împușcă dușmani sau se luptă să nu fie luat prizonier: organismul intră în stare de hiperexcitabilitate, în modul „luptă sau fugi”; copilul începe să aibă dificultăți în a-și gestiona emoțiile și atenția, în a-și suprima impulsurile, în ce privește nivelul de toleranță la frustrare, la capitolele creativitate și compasiune; timpul petrecut la jocuri poate afecta somnul; ritmul cardiac crește în timpul jocurilor. Aș adăuga că un astfel de copil nu comunică cu părinţii şi nici cu alţii de vârsta lui, fiind astfel privat de contactul fizic cu persoanele din lumea reală. Creierul lui, fraged încă, stă alarmat şi concentrat mai mult decât ar trebui. Este vorba de o stare de semihipnoză în care copilul este deconectat de ceilalţi stimuli. Acesta poate sta ore în şir nemişcat, în tăcere, concentrat şi cu privirea aţintită într-o singură direcţie. Astfel, nu este de mirare că timpul mare petrecut în lumea virtuală provoacă disfuncţii ale atenţiei şi ale memoriei, afectând procesele cognitive. Pe de altă parte, copiii și adolescenții pot fi hărțuiți verbal în mediul virtual. Aceștia nu vorbesc despre acest lucru cu părinții lor. Jignirile, amenințările și imaginile ofensatoare pot avea un efect emoțional puternic, victimele fiind predispuse să dezvolte stimă de sine scăzută, anxietate, depresie și chiar risc de suicid. În altă ordine de idei, în jurul vârstei de 11-12 ani, majoritatea adolescenților sunt expuși la imagini sexuale, în mod intenționat sau accidental. Suprastimularea sexuală și consumul de pornografie de la o vârstă fragedă afectează dezvoltarea emoțională a adolescenților. Consecințele pot fi implicarea timpurie în relații sexuale, perceperea femeii ca obiect sexual, formarea de relații superficiale cu sexul opus, focalizarea excesivă pe aspectul exterior în defavoarea trăsăturilor de caracter și a abilităților psiho-sociale, dependența de pornografie, boli cu transmitere sexuală.

          Mulți copii sunt dependenți de jocurile pe calculator. În anul 2018, Organizația Mondială a Sănătății a inclus dependența de jocurile video (copilul se desprinde foarte greu de joc, refuză alte activități, doarme prost, mănâncă rău, are rezultate mai slabe la școală, devine tot mai puțin sociabil și mai puțin interesat de lumea reală, ar face orice doar să fie lăsat să se joace) pe lista bolilor psihice. [2] În altă ordine de idei, Asociația Americană de Psihologie și Academia Americană de Pediatrie au lansat, în perioada 2015-2016, mai multe avertismente cu privire la urmările pe care jocurile video le pot avea asupra copiilor. [3] Conform acestor studii, peste 85% din jocurile video din SUA conțin elemente de violență. Academia de Pediatrie a concluzionat, pe baza rezultatelor a peste 400 de studii, că există o legătură semnificativă între expunerea la violență în mass-media (inclusiv prin jocuri) și comportamentele agresive, gândurile agresive și emoțiile negative precum furia sau nevoia de răzbunare. În același timp, jocurile video scad emoțiile pozitive, cum ar fi empatia și compasiunea. Este de remarcat că tânărul de 18 ani care a ucis nouă persoane în Munchen, în iulie 2016, era mare fan al unui joc video în care personajul principal își împușcă adversarii. Mai mult, tot Academia de Pediatrie susține că trebuie evitate jocurile video în care oamenii sunt ținte care trebuie ucise, pentru că altfel copiii vor învăța să asocieze plăcerea și succesul cu abilitatea lor de a provoca durere și suferință altora. Într-adevăr, până la maturitate, un copil poate viziona mii de scene de violenţă şi chiar multe crime. Şi nu mă refer doar la jocurile pe calculator, la filme, reclame sau emisiuni cu tentă agresivă şi sexuală. Violenţa este promovată şi în cele mai simple desene pentru preșcolari (e. g. Tom şi Jerry). Astfel, creierul în formare al unui tânăr este alimentat şi obişnuit cu violenţă, care treptat se măreşte ca intensitate şi durată. Pe acest fond, există mulţi adolescenţi cu un comportament agresiv şi cu o gândire violentă, care pot comite mai târziu, tot felul de jafuri, violuri sau crime.

          Lumea virtuală promovează o realitate care nu există dar care pare plăcută, deoarece este fără limite sau restricţii (în unele jocuri video, copiii au libertatea să comită crime și chiar sunt încurajați să facă asta). În plus, cei mai mulți dintre copii se ataşează de personaje fictive şi nu de personaje reale. Ei nu îşi imită părinţii, ci vor să fie ca personajele pe care le văd zilnic ore în şir (băieţii văd nişte bărbaţi musculoşi şi puternici, fără defecte fizice, iar fetele nişte modele de top cu dimensiuni de tip 90-60-90). Ideea principală implantată în minţile fragede ale copiilor este că aceştia trebuie să fie perfecţi din punct de vedere fizic (perfecţiunea fiind asociată cu frumuseţea şi forţa fizică). Prin urmare, în sufletul unui copil care nu poate face distincţie clară între realitate şi lumea virtuală, apar idealuri aproape imposibil de realizat (frumuseţea este relativă şi nu toţi ne putem alinia unui set subiectiv de reguli folosite de lumea modernă pentru a o defini). Astfel, când ajung la vârsta adolescenţei, tinerii pot avea frustrări și depresii, deoarece aceste dorinţe împrumutate din lumea virtuală nu li se împlinesc. Totodată, greșelile făcute de anumiți părinți se întorc mai târziu împotriva lor. Până la judecata lui Dumnezeu, cei mai mulți dintre ei ajung să aibă frustrări atunci când relațiile cu copiii lor se deteriorează și când observă că aceștia o iau pe căi greșite în viață. Timpul pierdut nu se mai poate recupera și rămân doar regretele.

          Toți putem cădea pradă tentațiilor din lumea virtuală. Însă trebuie să ne protejăm de dependența de tehnologia digitală și să măsurăm cât timp petrecem în fața ecranelor. Este recomandat să balansăm timpul petrecut în mediul virtual cu cel offline. Dacă observăm că petrecem prea mult timp online, putem să ne gândim care sunt activitățile din mediul offline care ne fac plăcere (e. g. citirea unei cărți, o drumeție prin pădure, o oră cu bicicleta, vizionarea unui meci de baschet) și să le introducem în programul nostru cotidian. Apoi, trebuie să ne bucurăm de micile detalii ale vieții căutând să fim prezenți cu trupul, mintea și emoțiile noastre în tot ceea ce facem. Reușim să trăim mai conectați cu noi înșine și cu cei din jurul nostru când alegem să savurăm o mâncare bună împreună, când acordăm toată atenția noastră conversației cu un prieten sau când alegem să facem doar câte un lucru pe rând (în loc să luăm cina în timp ce vizionăm meciul și în timp ce povestim cu copiii noștri). Pe de altă parte, este necesar să dezvoltăm o relație de atașament cu copiii noștri, să le acordăm atenție și timp de calitate (fără să facem altceva în acele momente de conectare), să fim capabili să dezvoltăm o relație de încredere cu ei, astfel încât aceștia să fie confortabili să ne povestească atât experiențele negative cât și pe cele pozitive. Totodată, trebuie să limităm accesul copiilor la tehnologia digitală, pentru a-i proteja și a-i ajuta să se dezvolte sănătos. În familiile în care există un echilibru între atașament și limite sănătoase, copiii au relații mai bune cu părinții lor și au rezultate școlare mai satisfăcătoare. Copiii și adolescenții au cu atât mai mare nevoie de limite deoarece zona din creier (cortexul prefrontal) responsabilă cu controlul de sine și autolimitarea se maturizează la vârsta de 20-25 de ani. Zonele din creier responsabile cu plăcerea sunt mai sensibile la copii decât la adulți. Din acest motiv, copiii sunt mult mai vulnerabili să devină dependenți de un anumit lucru. Când decidem să limităm folosirea tehnologiei digitale de către copiii noștri, putem ține cont de anumite principii. De exemplu, putem agrea cu copiii noștri să nu folosim dispozitive digitale la masă (pentru a ne conecta unii cu ceilalți), în dormitorul lor (calculatorul poate fi pus în sufragerie, astfel încât să putem monitoriza ce fac copiii și să nu existe riscul ca ei să se joace până târziu sau să acceseze conținut neadecvat), în timpul temelor (deoarece le scade concentrarea, se vor întrerupe frecvent și le va lua mai mult timp să finalizeze ce au de făcut), la școală (rezultatele școlare sunt afectate dacă tinerii folosesc telefoanele în timpul orelor, de aceea trebuie să susținem protocoalele școlare care vizează depozitarea telefoanelor într-un loc prestabilit în timpul orelor) sau cu două ore înainte de culcare (lumina albastră a telefonului transmite mesaje creierului că este încă zi și de aceea putem avea dificultăți să adormim și, în timp, putem avea chiar insomnii). De asemenea, trebuie să stabilim locul în care copiii își vor lăsa telefonul la încărcat peste noapte sau în timp ce mănâncă. În altă ordine de idei, noi trebuie să monitorizăm dispozitivele pe care le accesează copiii și să instalăm filtre. Copiii noștri pot accesa, accidental sau intenționat, materiale cu conținut violent sau sexual explicit sau pot deveni victime ale hărțuirii online. Aceste lucruri pot avea un impact psihologic major asupra dezvoltării lor. De aceea, este de preferat să discutăm cu ei care sunt jocurile, filmele și site-urile pe care le pot accesa și să le explicăm motivele pentru care introducem restricții și sancțiuni. Nu în ultimul rând, puterea exemplului personal poate să-i influențeze în bine pe copiii noștri. Astfel, fără cuvinte, noi le putem transmite normele și atitudinea pe care aceștia trebuie să le aibă față de folosirea responsabilă a tehnologiei digitale.

Bibliografie:

[1] https://www. psychologytoday. com/intl/blog/mental-wealth/201609/is-your-childs-brain-video games, accesat la 10 decembrie 2024

[2] https://www. who. int/news-room/questions-and-answers/item/addictive-behaviours-gaming disorder, accesat la 10 decembrie 2024

[3] https://edition. cnn. com/2016/07/25/health/video-games-and-violence/, accesat la 10 decembrie 2024