Starea spirituală a națiunii noastre este tot mai complicată. Foarte puțini oameni Îl caută din toată inima pe Dumnezeu. O mulțime de persoane se află sub robia păcatului și mor fără să se fi întâlnit cu Isus Hristos. Meditând la aceste lucruri și întrebându-mă de ce nu vine trezirea spirituală în țara noastră, Dumnezeu m-a îndrumat înspre cartea evanghelistului englez Leonard Ravenhill, „De ce întârzie trezirea?”. [1] Dumnezeu m-a mustrat, m-a cercetat, m-a ridicat și mi-a pus pe inimă șapte lucruri, pe care aș dori să le dezbat în acest articol.

          Dumnezeu a creat diverse făpturi și a stabilit ca acestea să se înmulțească după soiul lor. Astfel, plantele generează noi plante, animalele nasc noi animale, oamenii nasc alți oameni (doar oamenii fac asta în mod conștient). Tot așa se întâmplă și în sfera spirituală. Cei care aparțin soiului celor născuți din nou din Dumnezeu contribuie la lărgirea acestei categorii de suflete. Așa cum am mai afirmat, Duhul Sfânt produce nașterea din nou în oameni. Însă El lucrează prin oamenii născuți din nou care se pun la dispoziția Lui. Orice creștin trebuie să aibă această dorință sfântă de a avea urmași, ucenici. Trezirea spirituală nu poate avea loc dacă noi, cei născuți din nou, nu înțelegem mandatul pe care l-am primit de la Isus Hristos, care ne-a trimis ca să vestim Evanghelia în toată lumea (Matei 28:18-20). Fiecare dintre noi trebuie să putem spune ceea ce a spus apostolul Pavel: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; și vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredințată” (1 Corinteni 9:16-17).

          Pe paginile Bibliei sunt prezentate mai multe întâmplări în care anumite femei tânjesc și se roagă pentru ca Dumnezeu să le dea copii. De exemplu, Iacov o iubea mai mult pe Rahela decât pe sora ei Lea. Acesta l-a slujit pe Laban de două ori mai mult decât era înțelegerea inițială, doar pentru a o lua de nevastă și pe Rahela. Însă Dumnezeu a văzut că Lea nu era iubită și i-a dat copii, în timp ce pe Rahela a făcut-o stearpă (Geneza 29:31). Este celebru strigătul Rahelei către Iacov („Dă-mi copii ori mor” – Geneza 30:1). Frustrarea de a nu avea copii și de a nu-și împlini instinctul matern a adus-o pe Rahela pe genunchi înaintea lui Dumnezeu. Doar dragostea lui Iacov nu îi era de ajuns, pentru a o împlini pe deplin. Însă Dumnezeu și-a adus aminte de rugăciunile ei, a ascultat-o și i l-a dat pe Iosif (Geneza 30:22-24). Un alt caz interesant este cel al Anei, mama lui Samuel (1 Samuel 1). Ea era una dintre cele două soții ale lui Elcana. Elcana o iubea mai mult pe Ana decât pe Penina, cealaltă nevastă a lui. Însă Dumnezeu a închis pântecele Anei, ca să nu nască, în timp ce Penina avea copii. Ana avea sufletul amărât și inima întristată, pentru că Dumnezeu o făcuse stearpă. După ce a cerut cu ardoare un copil de la Dumnezeu, petrecând mai mulți ani pe genunchi, Dumnezeu a ascultat-o. Se observă că aceste femei au purtat cu ele rușinea de a nu avea copii și amărăciunea faptului că erau sterpe. Însă ele au început bătălia în rugăciune pentru cauza lor. Ele nu au încetat să se roage și să creadă că Dumnezeu le poate asculta cererile. Acestea s-ar fi putut așeza sub plapuma suveranității lui Dumnezeu, acceptând faptul că Dumnezeu le-a făcut sterpe. Dacă ar fi procedat așa, poporul Israel ar fi fost lipsit de niște oameni iluștri: marele judecător Samuel (care a fost ca o lumină a lui Dumnezeu în momente dificile pentru poporul Israel) și Iosif (care a ajuns al doilea om în regatul Egiptului și i-a salvat pe evrei și pe egipteni într-o perioadă de foamete - Geneza 45:7-8). Tot astfel, când vorbim despre lucrurile spirituale, și noi cei născuți din nou trebuie să purtăm povara celor care mor nemântuiți în țara noastră. Pentru că noi nu participăm suficient de des la nașterea din nou a altora, ar trebui să ne rușinăm că suntem sterpi din punct vedere spiritual. Tristețea din sufletul nostru ar trebui să ne aducă pe genunchi, unde să începem o bătălie sfântă pentru mântuirea națiunii române. Lupta pentru trezirea spirituală a națiunii române începe pe genunchi, în rugăciune, când pocăiții se rușinează și se jenează de lipsa de eficacitate a bisericilor din zilele noastre. În loc să ne mulțumim cu faptul că avem clădiri frumoase, că ne simțim bine când ne adunăm, că avem programe frumoase, noi ar trebui să ne luptăm în rugăciune pentru cei care nu sunt împăcați cu Isus Hristos. Noi ar trebui să ne întristăm, să ne jelim, să plângem pentru sufletele nemântuite din țara noastră. Profetul Daniel și-a mărturisit păcatele sale și ale națiunii sale și a cerut îndurare de la Dumnezeu peste întreg poporul (Daniel 9:120). În același mod, și noi trebuie să ne smerim, să ne pocăim de păcatele noastre și să cerem eliberarea României de sub robia păcatului. Și poate că vom striga și noi înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea națiunii noastre: „Doamne, dă-mi România ori mor!”.

          Perseverența în rugăciune este un alt ingredient care precede trezirea spirituală. Cu forțele celui rău trebuie să ne luptăm cu arme potrivite (Efeseni 6:12-18). Iar anumite duhuri demonice care înrobesc națiunea noastră pot fi înfrânte doar prin rugăciune și post (Matei 17:14-21). Elisabeta și Zaharia nu mai credeau că vor putea avea copii, din cauza vârstei lor înaintate (Luca 1:5-25). Probabil că s-au rugat mult ca să aibă copii. Însă la bătrânețe, Dumnezeu a deschis pântecele sterp al Elisabetei și le-a dăruit un băiat care i-a întors pe mulți dintre copiii lui Israel la Dumnezeul lor. Mai mult, Ioan Botezătorul a fost cel care a proclamat botezul pocăinței și a recunoscut că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul omenirii. Iată ce roade poate avea perseverența în rugăciune! Și noi trebuie să perseverăm și să nu ne dăm bătuți chiar dacă nu vedem imediat rezultatele pe care ni le-am dori. Cine știe, poate că perseverând îl vom aduce la Isus Hristos pe următorul Dwight Lyman Moody.

          Ultimele inovații din domeniul medical le pot scuti pe majoritatea femeilor de o mare parte din durerile nașterii. Însă oricât de avansată ar fi medicina, aceasta tot nu poate reduce perioada de sarcină. Mai mult, după ce rămâne gravidă, pentru orice femeie urmează o perioadă mai dificilă. În acest timp, ea este mai atentă cu ceea ce mănâncă și cu toate lucrurile pe care le face. Pe măsură ce sarcina avansează, gravida nu mai poate dormi ca înainte, din cauza bebelușului care își face simțită prezența tot mai accentuat. Apoi, mai ales în vechime, femeile gravide nu se arătau atât de des lumii, pentru că erau cu gândul doar la copilul pe care-l vor naște. Această ilustrație are aplicabilitate și în sfera spirituală. Creștinii care tânjesc după trezirea spirituală poartă cu ei povara celor nemântuiți din națiunea noastră. Pe măsură ce timpul trece, ei sunt tot mai preocupați de fenomenul trezirii spirituale, de cei la a căror naștere din nou vor lua parte. Asemenea creștini nu vor căuta slava oamenilor și nici aprecierile acestora. Ei vor petrece mai mult timp în părtășie cu Dumnezeu, în meditație, post și rugăciune. Leonard Ravenhill, în cartea pe care am menționat-o la începutul capitolului, afirmă că Dumnezeu ne va surprinde pe cei mai mulți dintre noi prin criteriile după care ne va răsplăti. Deseori, noi credem că evangheliștii care predică la mari conferințe, unde se pocăiesc mulți oameni, vor primi cele mai multe cununi. Însă Leonard Ravenhill face o paralelă a slujbei acestor evangheliști cu rolul unei moașe, la nașterea unui copil. El recunoaște că, în rolul lui de evanghelist, doar i-a „moșit” pe unii dintre oamenii care s-au pocăit la predicile lui. Însă la nașterea lor spirituală au contribuit mulți oameni care s-au rugat foarte mult atât pentru acești nemântuiți cât și pentru evangheliști precum Ravenhill. Tot astfel, nici moașa nu are rolul cel mai important în procesul de concepere/naștere a unui copil. Așadar, se prea poate că un predicator care primește aprecierile mulțimilor de oameni va fi mai puțin răsplătit decât un necunoscut care și-a tocit genunchii în rugăciune, ducând bătălia spirituală pentru sufletele celor care apoi s-au pocăit la cruciadele sale evanghelice. Nepopularul timp de rugăciune, Cenușăreasa programelor unor biserici moderne, poate avea efecte nebănuite, atât pentru trezirea spirituală cât și pentru destinul nostru etern.

          În timpul de părtășie cu Dumnezeu, El ne poate cerceta și ne poate încredința lucrări pentru slava Lui. În principiu, creștinii care petrec timp cu Dumnezeu își îndreaptă atenția dinspre propriile lor nevoi înspre El. Asemenea oameni înțeleg că tot ce au este al lui Dumnezeu. De aceea, ei pun la dispoziția lui Dumnezeu cât mai multe din resursele lor. De exemplu, Ana a promis că dacă Dumnezeu îi va da un copil, ea îl va închina Domnului (1 Samuel 1:11,22). În altă ordine de idei, peste o sută de ani, nu va conta dacă am călătorit cu o Dacia 1310 sau cu o mașină de ultimă generație. Nu va avea importanță dacă am mâncat mămăligă și fasole sau dacă am gustat cele mai alese preparate din vită sau pește. De asemenea, nu va conta că am locuit într-o vilă pe malul oceanului sau într-o cocioabă. Mormântul ne va cere tuturor toate lucrurile materiale pe care le-am adunat și toată faima dobândită. Nimic din ce nu este etern nu vom lua cu noi dincolo de mormânt. Vor rămâne doar acele comori cerești, pe care le-am adunat pe genunchi, când Dumnezeu s-a îndurat de noi și nu ne-a lăsat să adunăm doar comori pe care le mănâncă moliile și rugina.

          La rugăciune strângerea, la amvoane ungerea! Cea mai mare tragedie pentru un predicator este să-i lipsească ungerea, autoritatea lui Dumnezeu. Inteligența, carisma, capacitatea de face glume sau cunoștința ne pot fi de folos în anumite momente. Însă toate aceste calități nu constituie o garanție a ungerii divine. Un predicator care are autoritate de la Dumnezeu vorbește ceea ce i-a spus Dumnezeu. Este posibil ca un credincios cu o oarecare carismă și cu un nivel bun de cunoștințe să pregătească predici chiar interesante, să adune multe vizualizări, dar să nu fie trimis de Dumnezeu la amvon. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri … judecă simțirile și gândurile omului” (Evrei 4:12). Un predicator care vorbește din partea lui Dumnezeu produce asemenea efecte printre ascultători. Cuvintele lui Dumnezeu cercetează audiența, însă cuvintele celor care nu sunt chemați de Dumnezeu nu ating inimile ascultătorilor. Ungerea se primește în rugăciune, în meditație, în timpul de părtășie cu Dumnezeu. Să nu creadă cineva că dacă are studii teologice, doctorate sau funcții la universități teologice are neapărat autoritate de la Dumnezeu ca să predice. Deși școlile umane pot să ne fie de ajutor în anumite domenii, doar Duhul Sfânt este cel care le dă ungerea celor pe care Isus Hristos i-a chemat la această slujbă duhovnicească. Nu este nevoie să descriu dezastrul care se regăsește la unele amvoane ale bisericilor. Dar le recomand celor care nu au autoritate de la Dumnezeu să stea pe bancă. Este mult mai bine ca o biserică să se roage două ore, la un timp de părtășie, decât ca una dintre ore să fie ocupată de un om care nu are ungere, pasiune și nici viziune de la Dumnezeu. În final, există doar două feluri de predicatori: cei care au ceva de spus şi cei care doar spun ceva.

          „Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteți?” (Faptele Apostolilor 19:15). Fiii lui Sceva, un preot din Israel, au crezut că își pot măsura forțele cu demonii, invocând numele lui Isus și al lui Pavel. Au scăpat ieftin, doar cu o bătaie zdravănă, după acest tupeu de care au dat dovadă. Într-adevăr, dacă vorbim despre Dumnezeu nu înseamnă că Îl cunoaștem cu adevărat pe El. Mai mult, dacă noi facem cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu, cu siguranță că demonii vor auzi de noi. Bătălia pentru trezirea spirituală a națiunii, începută în smerenie, pe genunchi, le va da mari bătăi de cap forțelor întunericului. Artizanii trezirii spirituale vor fi cunoscuți de forțele răului, pentru că vor face mare deranj în iad, smulgând din ghearele Diavolului o grămadă de oameni pe care acesta credea că îi poate duce la pierzare veșnică.

          Prețul trezirii spirituale a rămas același, indiferent de generație. Acesta nu se va ieftini. Când Neemia a aflat de starea nenorocită a Ierusalimului, din timpul robiei iudeilor, acesta a plâns și s-a jelit multe zile (Neemia 1:4-11). Apoi a postit și s-a rugat pentru națiunea din care făcea parte. Neemia și-a mărturisit păcatele, a cerut iertare pentru greșelile națiunii și a cerut îndurare de la Dumnezeu. Și Dumnezeu i-a dat biruință. Starea spirituală a României se poate compara, în mare măsură, cu starea spirituală a israeliților, din vremea lui Neemia. Ca națiune, ne aflăm într-un fel de vale a oaselor (fără viață, scop și țel) pe care Dumnezeu i-a arătat-o profetului Ezechiel (Ezechiel 37:1-13). Cred că generația noastră trebuie să plătească prețul trezirii spirituale. Din oase moarte trebuie să se ridice un popor care să se întoarcă la Dumnezeu! Mulți spun: „Viața este scurtă, bucurați-vă de ea!”. Dar nu uitați: „Veșnicia este lungă, să ne pregătim pentru ea!”. Să ne trăim viaţa astfel încât şi surzii să înţeleagă ce spunem! Să trăim înțelept, pentru că viața de pe pământ este ca o călătorie fără bilet de întors și este precum o monedă! O putem cheltui în orice mod, dar o putem cheltui o singură dată. Viața cu Isus Hristos este o speranţă fără sfârşit! Însă viața fără Isus Hristos este un sfârşit fără speranţă!

Bibliografie:

[1] Leonard Ravenhill, De ce întârzie trezirea? , Perla Suferinței, Șcheia, 2012