Teologia referitoare la liberul arbitru este zidită pe temelia apostolilor și a profeților și este susținută de către părinții bisericii din primele trei secole (așa cum am arătat anterior). Această învățătură aduce pace, mângâiere sufletească și se armonizează cu întreaga Biblie. Însă întreaga doctrină este ilustrată de un singur verset biblic. Isus Hristos li se adresează „credincioșilor” din Laodiceea cu următoarele cuvinte: „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine”. La o simplă citire a textului biblic, observăm că oamenii din Laodiceea nu sunt născuți din nou, fac parte dintr-o biserică apostată. Deși ei se consideră bogați din punct de vedere material și spiritual, Hristos le reamintește că sunt nenorociți, săraci, orbi și goi. Lui Isus Hristos îi este scârbă de comportamentul lor deoarece sunt căldicei, au o formă de evlavie în care nu există puterea lui Dumnezeu. Isus Hristos este prezentat ca fiind în afara bisericii (în contrast cu celelalte biserici). Profetic, acești oameni îi simbolizează pe cei rămași după răpirea bisericii (care au doar numele de creștini). Biserica răpită este simbolizată, tot profetic, de credincioșii din Filadelfia. Dincolo de aspectele profetice, este interesantă relația dintre un om lumesc și Isus Hristos, din perspectiva mântuirii omului. Există câteva principii foarte clare, care ne ajută să stabilim legătura dintre liberul arbitru și mântuirea prin Isus Hristos.

          Isus Hristos bate la ușa inimii oamenilor nemântuiți. Cu alte cuvinte, Dumnezeu se folosește de diferite ocazii pentru a li se revela oamenilor și pentru a-i conștientiza pe aceștia că au nevoie de El. Când inițiativa Lui nu este așa evidentă, nu putem susține că Dumnezeu a fost lipsit de inițiativă pentru că nu i-a ales. Ar fi o aroganță din partea noastră să considerăm că noi cunoaștem toate felurile de vorbire ale lui Dumnezeu (Dumnezeu vorbește în multe feluri și în multe chipuri – prin vise, dând doar câteva informații despre El, comparativ cu situațiile când omul are la dispoziție Cuvântul lui Dumnezeu) și toate inițiativele Acestuia.

          Omul este capabil să audă vocea lui Dumnezeu și poate alege să-i deschidă ușa lui Isus Hristos. Multe texte biblice susțin că omul este capabil să vadă revelația lui Dumnezeu. Romani 1 este foarte categoric în această privință. Textul afirmă că oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, însă nu L-au proslăvit și nici nu I-au mulțumit. Apostolul mai susține și că oamenii împiedică revelațiile lui Dumnezeu, închinându-se creaturii și nu Creatorului. În același mod au procedat fariseii și cărturarii, care au ajuns să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru ei. Apostolul Pavel ne dă și alte detalii uimitoare. Ne spune că toți acești oameni care Îl resping pe Dumnezeu știu că lucrurile pe care le fac sunt rele și sunt siguri că îi așteaptă judecata lui Dumnezeu. Totuși, ei persistă în voia minții lor și, mai mult decât atât, îi găsesc de buni pe cei care se comportă asemenea lor. Prin urmare, apostolul nu ne prezintă aici niște oameni care nu pot alege. Ci oameni care, în mod deliberat, au ales să nu I se închine lui Dumnezeu, deși Acesta li s-a revelat. Deci acești oameni nu au fost creați surzi de către Dumnezeu, ci și-au astupat urechile, atunci când Isus Hristos a bătut la ușa inimii lor. Deseori, oamenii de felul acesta fac foarte bine diferența între bine și rău. Unii dintre ei nu au nicio intenție de a se reforma, pe când alții se mint pe ei înșiși, crezând că se pot reforma de unii singuri. Unii oameni, buni după standardele umane, ascultă de legea morală într-o măsură destul de mare. Însă mereu falimentează în multe aspecte ale vieții lor, căci nu pot progresa în reformarea lor decât până la un anumit punct, atât timp cât ei încă mai cred că omul este măsura tuturor lucrurilor. În altă ordine de idei, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu inteligență, conștiință și liber arbitru. Chiar dacă prin căderea în păcat omul s-a separat de Dumnezeu, acesta nu și-a pierdut liberul arbitru și nici toate capacitățile sale (legea morală și o mică parte din inteligența lui au rămas). În virtutea acestor lucruri, Dumnezeu ne poruncește să alegem între binecuvântare și blestem, între viață și moarte. Avem uimitoarea promisiune că El nu este departe de noi și că a creat toate condițiile ca omul să-L poată căuta și să se silească să-L găsească bâjbâind (Faptele Apostolilor 17:26-27). Cine Îl va căuta pe Dumnezeu, Îl va găsi, dacă Îl va căuta din toată inima. Este foarte posibil ca o ușă care începe să se deschidă să însemne disponibilitatea cuiva de a purta o discuție despre lucruri spirituale, o invitație acceptată la o evanghelizare, o carte creștină citită, un strigăt după ajutorul lui Dumnezeu. Dacă în spatele acestor lucruri se găsește dorința omului de a-și schimba propria viață, cred, în baza promisiunilor biblice, că acesta are șanse mari să audă vocea lui Dumnezeu și mai clar.

          Isus Hristos va intra în inima omului, odată ce ușa inimii lui va fi deschisă. Aceasta înseamnă că Duhul lui Dumnezeu va începe lucrarea nașterii din nou, căci omul nu are putere să facă asta cu propriile resurse. Omul este deci incapabil să se pocăiască de unul singur. Schimbarea vieții lui este dependentă de lucrările supranaturale (pocăință, restituire, naștere din nou, eliberare de sub puterea păcatului) pe care Duhul Sfânt le face în ființa lui. În acest context le vorbește Pavel credincioșilor din Filipi (Filipeni 2:13). „Voința” la care se referă apostolul nu are legătură cu capacitatea unui necredincios de a răspunde sau nu la modul în care Dumnezeu i se revelează. Căci în text nu este vorba despre necredincioși. Apostolul îi îndeamnă pe cei credincioși să-și ducă la capăt mântuirea. Dumnezeu are planuri cu ei, după propria Lui plăcere, așa cum a avut și cu apostolul Petru. Imediat după înviere, Isus Hristos l-a înștiințat pe Petru că va veni o vreme când Altul îl va duce unde nu va voi (Ioan 21:18). În același fel, Dumnezeu îi poate chema pe filipeni la diverse lucrări și îi poate trece prin diverse situații. Ei vor ajunge să-și subordoneze voia lor planului pe care Dumnezeu îl are cu ei. Însă aici este vorba despre lucrarea de slujire și nu despre mântuire.

          Mântuirea este posibilă doar în baza jertfei lui Isus Hristos. Mântuitorul nostru are dreptul să îl declare neprihănit pe oricine, în baza jertfei Sale de la Calvar și a atotștiinței Sale. Omul este liber să aleagă și este responsabil, în același timp. La fel cum este și Diavolul și orice altă creatură înzestrată cu liber arbitru. Meritul, în mântuire, este exclusiv al lui Dumnezeu. Omul care Îl primește pe Dumnezeu nu are vreun merit special. Este de așteptat să reacționeze astfel, căci însușirile lui Dumnezeu, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, dacă ne uităm cu atenție la ele. Și nimeni nu se poate dezvinovăți și nici nu se poate lăuda că are vreun merit. Același principiu este prezentat și în cazul nunții fiului de împărat (Matei 22). Unii au refuzat locul oferit la nuntă, în deplină cunoștință de cauză, în timp ce alții au acceptat să vină la nuntă. Meritul este al mirelui, deoarece el a organizat nunta și a plătit cheltuielile aferente. Invitații nu au niciun merit, căci ei sunt acolo din bunăvoința și pe cheltuiala mirelui. Și alții ar fi putut fi acolo, dar ei au declinat invitația, motivând că au alte priorități.

          Raiul și iadul sunt destinațiile care corespund drumurilor pe care oamenii le aleg, în deplină cunoștință de cauză, încă de pe pământ. Iadul este simbolul unei vieți ingrate, trăite departe de Dumnezeu și de binecuvântările Lui. Raiul, pe de altă parte, simbolizează o viață trăită la umbra Creatorului vieții, a Celui care are rețeta pentru fericirea eternă. Raiul are pecetea sângelui lui Isus Hristos și a harului Lui mântuitor. Isus Hristos, prin smerenie și dragoste, a plătit prețul pentru ca toți oamenii să poată beneficia de măreția, frumusețea și dragostea Ființei lui Dumnezeu, pentru veșnicie. Ca și la nunta fiului de împărat, doar unii dintre cei chemați au onorat invitația lui Isus Hristos.