Doctrina predestinării în mântuire nu trece nici măcar testul moralității umane. Chiar și calviniștii care acceptă doar o parte din învățăturile acestei doctrine, dacă rămân consecvenți cu gândirea lor, trebuie să ia în considerare tot ce afirmă această teorie. Dacă dumnezeul calvinist îi predestinează pe unii oameni pentru mântuire, atunci el îi predestinează pe ceilalți pentru osândă. Căci niciun om nu apare pe pământ fără consimțământul lui. Dumnezeul calvinist, care se pretinde a fi atotputernic, hotărăște destinul fiecăruia, dinainte de a se naște. Această idee ridică o altă inconsecvență și mai gravă. Dumnezeul calvinist ar fi putut foarte bine să creeze doar oameni pe care să-i poată mântui. Întrucât nu a făcut-o, el își găsește plăcere în durerea, neputința și suferința unor creaturi condamnate din start la moarte. Și este total indiferent față de aceștia. Apoi, acest dumnezeu nu are alte argumente pentru a cuceri un om, decât manipulându-i voința, robotizându-l și violându-i alegerile. Iar dacă omul nu are nimic de spus în privința mântuirii, atunci existența Bibliei și vestirea Evangheliei nu mai au nicio rațiune. Oricum, acest dumnezeu îi va mântui pe cei pe care i-a rânduit dinainte pentru salvare și îi va trimite în iad pe cei pe care i-a hotărât pentru a fi nimiciți. Într-adevăr, dumnezeul calvinist apare ca un mincinos care le cere tuturor să-l aleagă pe el, le poruncește să-l caute, deși știe că toți sunt neputincioși în această privință. În continuare, voi analiza trei perspective adânci pentru a argumenta falimentul moral al teoriei predestinării în mântuire.

          Să presupunem că un criminal de război ajunge în situația de a ucide o familie (tatăl și cei doi fii ai săi). Tatăl îi cere criminalului să aibă milă de copiii săi și să-l omoare doar pe el. Criminalul acceptă să lase în viață un singur copil, acela pe care tatăl îl alege. Însă tatăl nu poate lua o astfel de decizie, așa că ajung să moară toți trei. Dar Dumnezeu este incomparabil mai milos. Într-adevăr, Dumnezeu a ajuns în fața unei alegeri asemănătoare. Diferența este că Tatăl ceresc avea un singur Fiu și, de comun acord cu Fiul și Duhul Sfânt, au decis ca singurul Fiu al Tatălui să coboare pe pământ, să se smerească și să moară pentru păcatele întregii omeniri. Prin moartea și învierea Lui, toți oamenii au posibilitatea de a trăi veșnic, nu doar unii dintre ei.

          Isus Hristos le vorbește ucenicilor despre pilda samariteanului (Luca 10:25-37), pentru a explica învățătura despre iubirea semenilor. Pilda ne vorbește despre un om care era căzut pe marginea drumului, în stare gravă, după ce a fost jefuit de tâlhari. Au trecut pe lângă el un preot și un levit, dar niciunul dintre ei nu s-a oprit să îl ajute (l-au ocolit). Apoi, a venit un samaritean căruia i s-a făcut milă de acel om. L-a bandajat, l-a dus la un han și a continuat să-l îngrijească. Mai mult, i-a dat bani hangiului ca să-l găzduiască acolo. Și a promis că va plăti tot ceea ce se va mai cheltui pentru acest rănit. Isus Hristos consideră că nu preotul, nu levitul, ci samariteanul a împlinit cea de-a doua poruncă divină, care ne spune să ne iubim aproapele nostru ca pe noi înșine. Însă Dumnezeu nu ne cere ceva ce este străin de natura Lui. El putea să rămână în cer și să asiste cu mâinile în sân la falimentul ființelor umane, care au crezut că pot trăi veșnic și fericiți, ignorându-L. Dar Isus Hristos s-a identificat cu suferințele noastre. I-a păsat de fiecare dintre noi și s-a smerit, s-a coborât pe pământ și a luat asupra Lui vina păcatelor întregii omeniri. Prin credința în lucrarea Lui, fiecare om poate fi mântuit. Iar noi putem învăța de la Isus Hristos cum să ne iubim aproapele. În mod normal, noi tindem să-i iubim doar pe cei pe care îi simpatizăm. Însă Isus Hristos ne cheamă să-l iubim pe orice om, indiferent dacă ne este simpatic sau nu. În contrast cu adevăratul Dumnezeu, dumnezeul creionat de doctrina predestinării în mântuire vine în lume, găsește „doi oameni răniți”, în pericol să moară, dar îl salvează doar pe unul dintre ei, pentru că așa a hotărât din veșnicie. Sigur, ar avea dreptul să procedeze în acest mod, căci nimeni nu poate contesta deciziile lui. Însă un astfel de dumnezeu este în contradicție cu modul în care adevăratul Dumnezeu ni se prezintă nouă (bogat în bunătate și plin de îndurare - Iona 4:2). Adevăratul Dumnezeu și-a dat viața pentru toți oamenii și ne învață să îi iubim pe toți, nu doar pe cei pe care îi simpatizăm. În plus, Acesta nu cere de la noi lucruri străine de caracterul Lui. Doar noi, oamenii, putem proceda astfel. Uneori, noi punem anumite reguli pe care avem pretenția ca alții să le respecte, în timp ce noi ajungem să le încălcăm. Dumnezeul calvinist este asemenea unui om, care acționează preferențial, cerând de la ceilalți oameni lucruri pe care el nu le respectă și care sunt străine de natura și caracterul lui – un preot, poate un levit, dar nu adevăratul Dumnezeu.

          Doctrina predestinării în mântuire nu vine de la Dumnezeu, din cer, așa cum afirmă adepții acesteia. Aceasta are rădăcini umane și expune principii mai odioase chiar decât evenimentele recentului Auschwitz. Iadul de la Auschwitz și din celelalte lagăre de concentrare a fost descris în multe cărți și filme. Una dintre cele mai documentate lucrări este cartea „Fabrica Morții”, [1] scrisă de Ota Kraus și Erich Kulka, foști deținuți în lagărele de concentrare, martori oculari ai evenimentelor întâmplate. Puțini oameni au reușit să scape din lagărele naziste. De regulă, rușii rezistau mai bine condițiilor grele de acolo și aproape niciodată nu erau prinși când evadau. Trierile se făceau des, în funcție de starea de spirit a ofițerilor. Uneori, transporturi întregi de persoane de curând sosite erau trimise direct în camerele de gazare. Alteori, cei considerați că nu mai sunt apți de muncă erau trimiși în crematoriu. S-a raportat că un băiețel în vârstă de 13 ani a intuit că va fi dus la crematoriu și s-a rugat insistent de oamenii de ordine să-l lase să lucreze, spunând că este harnic și că poate fi de ajutor. După insistențe, i s-a dat de lucru și astfel a scăpat de execuție. În lagărele de concentrare s-au întâmplat multe atrocități, nicidecum nu doresc să le minimalizez. Însă toate aceste nenorociri au avut o durată limitată. Unii oameni au murit, în timp ce alții au supraviețuit. La fel de adevărat este că unii (puțini) au scăpat, prin evadare sau beneficiind de conjuncturi mai favorabile. Având în vedere aceste lucruri, putem să ne imaginăm următoarea situație. Dumnezeul creionat de ideologia predestinării în mântuire coboară într-o lume plină de oameni păcătoși. Nimeni nu merită să meargă în cer. Dar acesta alege, în mod arbitrar, niște oameni pe care îi salvează. De restul persoanelor nu este interesat, deci le condamnă automat la chin veșnic. Dacă însă la Auschwitz exista o mică șansă de evadare, în această situație nu există o astfel de posibilitate. Cine nu se regăsește pe lista acestui dumnezeu, hotărâtă din eternitate, nu are vreo șansă. Iar pedeapsa este una veșnică, nici măcar temporară. Fiecare dintre noi putem evalua caracterul acestui dumnezeu și diferențele față de adevăratul Dumnezeu prezentat de Biblie. Dacă nazismul și comunismul au apărut pentru că oamenii au uitat de Dumnezeu, Golgota a apărut pentru că Dumnezeu nu a uitat de noi. Pe mine m-au șocat unele suferințe ale anumitor oameni. Dar când am înțeles cu adevărat dimensiunea actului lui Isus Hristos, am rămas și mai impresionat. Dumnezeu este Creatorul universului și al vieții. El este Regele universului. El ne-a dat libertate, când a ales să ne creeze după chipul și asemănarea Lui. Însă noi am abuzat de libertatea primită, alegând să trăim în păcat. Dumnezeu putea foarte bine să ne spună că suntem pe cont propriu, ceea ce ar fi însemnat despărțire veșnică de El și de toată frumusețea creației Sale. Însă Isus Hristos s-a dezbrăcat de hainele împărătești și a schimbat coroana împărătească cu o cunună de spini. Pentru că în natura Lui nu cunoaște moartea, El a luat chip de rob, s-a coborât pe pământ într-un loc umil, născându-se într-un grajd de animale. A plătit pentru păcatele întregii omeniri pentru ca oricine crede în El să fie iertat și mântuit. La Golgota s-au întâlnit dreptatea și dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu a rostit sentința: plata păcatului este moartea. Și Isus Hristos a îndeplinit-o. În calitate de om, Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre. În calitate de Dumnezeu, El a biruit moartea și a înviat. Prin credința în El, orice persoană devine un om nou, care îl iubește pe Dumnezeu și își iubește semenii. Și ajunge să trăiască o veșnicie împreună cu Dumnezeu. Creștinismul vorbește despre un Dumnezeu sfânt, milos, îndelung răbdător, bogat în bunătate și plin de îndurare. Însă de la scaunul milei și îndurării lui Dumnezeu, de la umbra crucii lui Isus Hristos, de la Golgota se poate ajunge, dacă nu veghem, într-o gară infamă, sinistră și obscură, precum cea de la Auschwitz!

Bibliografie:

[1] Ota Kraus și Erich Kulka, Fabrica Morții, Editura Paco 2000, București, 1993