Biruința celor care tac

Într-o lume în care fiecare caută să-și apere dreptatea prin cuvinte multe și glas ridicat, biruința celor care tac pare o taină greu de înțeles. Și totuși, în inima credinței creștine, tăcerea nu este slăbiciune, ci o formă înaltă de putere. Este puterea celui care își încredințează cauza lui Dumnezeu și nu simte nevoia să se justifice înaintea oamenilor.

Domnul Iisus Hristos, în fața nedreptății și a batjocurii, a ales de multe ori tăcerea. Înaintea lui Pilat nu a rostit cuvinte de apărare, tăcerea Lui nu a fost resemnare, ci încredere deplină în voia Tatălui. În acea tăcere era mai multă putere decât în orice argument. Era puterea iubirii care rabdă, care nu răspunde răului cu rău.

Rănile celor care rabdă sunt răni nevăzute. Sunt răni ale sufletului, născute din cuvinte grele, din neînțelegeri, din trădări sau nedreptăți. Cei care tac nu sunt lipsiți de durere; dimpotrivă, poartă în inimă o luptă adâncă. Fiecare lacrimă ascunsă, fiecare noapte de frământare, fiecare rugăciune șoptită în taină este o dovadă a unei suferințe reale. Dar această suferință, unită cu Hristos, devine sfințitoare.

A răbda nu înseamnă a fi slab sau indiferent. Înseamnă a alege să nu lași răul să-ți cucerească inima. Înseamnă să porți o cruce personală fără să cauți milă sau recunoaștere. Este o jertfă tăcută, cunoscută deplin doar de Dumnezeu. El vede ceea ce oamenii nu văd. El cunoaște adâncul rănilor și mângâie sufletul care rămâne statornic în iubire.

Biruința celor care tac nu aduce aplauze și nici justificări publice. Ea aduce pace, o pace care nu vine din faptul că ai câștigat o dispută, ci din faptul că ți-ai păstrat inima curată. Cel care tace din credință își așază nădejdea în dreptatea lui Dumnezeu și știe că adevărul nu are nevoie să fie strigat pentru a dăinui.

În tăcerea lor, cei răbdători se aseamănă cu Hristos. Rănile lor devin izvoare de har, iar suferința lor, o cale spre lumină. Și chiar dacă lumea îi consideră slabi, înaintea lui Dumnezeu ei sunt biruitori. Pentru că adevărata biruință nu este să ai ultimul cuvânt, ci să rămâi în iubire până la capăt.

Să nu ne temem, așadar, de tăcerea care doare. Dacă este trăită în credință, ea nu ne micșorează, ci ne înalță. Dumnezeu lucrează în ascuns, iar răbdarea noastră nu este niciodată zadarnică. La vremea potrivită, El va transforma rănile în mărturie, lacrimile în mângâiere și tăcerea în lumină. Biruința celor care tac este biruința inimilor care au ales să rămână în Dumnezeu – și aceasta este o victorie care nu se pierde niciodată.
Diana G. U.