Fericirea celor prigoniți

Greul lumii apasă greu pe umerii celor care aleg să trăiască în dreptate și credință. În această viață, nu doar încercările și pierderile sunt grele, ci mai ales ochii lumii care judecă, cuvintele care rănesc și inimile reci care nu înțeleg. Cei care merg pe calea credinței vor fi prigoniți, înjosiți și disprețuiți, nu pentru că au greșit, ci pentru că aleg să fie diferiți, să nu se supună legilor nedrepte ale oamenilor și să rămână curați în inimă. Uneori sunt atacați prin cuvinte, alteori prin tăcere, prin priviri care condamnă sau prin gesturi care batjocoresc.

Dar în mijlocul acestei prigoane, există o fericire care nu se vede cu ochiul lumii. Este o fericire tăcută, care nu se clatină sub loviturile ocărilor și care nu depinde de aprobarea oamenilor. Cei prigoniți știu că nimic din ceea ce suferă nu este pierdut. Fiecare umilință, fiecare cuvânt aspru, fiecare nedreptate rămasă nesoluționată este cunoscută de Dumnezeu. El vede lacrimile care nu sunt văzute de nimeni, durerea care nu se poate spune și tăcerea care ascunde rugăciunea. În ochii Lui, suferința lor devine prețioasă, iar credința lor devine o lumină care strălucește chiar și în întunericul prigoanei.

Fericirea celor prigoniți vine din siguranța că Dumnezeu le este aproape. Chiar atunci când oamenii îi batjocoresc sau îi alungă, ei știu că sunt ținuți de mâna Celui Preaînalt. Cuvintele grele ale oamenilor nu le pot atinge adevărata valoare, iar faptele de cruzime nu le pot diminua demnitatea în ochii Celui care iubește neîncetat. Ei pot fi loviți, dar nu pot fi înfrânți; pot fi urâți, dar nu pot fi despărțiți de dragostea lui Dumnezeu; pot fi rușinați, dar nu pot pierde onoarea care vine de la El.

Această fericire tăcută nu înseamnă absența durerii, ci prezența lui Dumnezeu în mijlocul durerii. Este pacea inimii care nu se clatină, bucuria care răsare în mijlocul lacrimilor și nădejdea care ține sufletul neclintit. Cei prigoniți învață să rabde cu răbdare, să ierte cu iubire și să rămână statornici chiar și atunci când toți ceilalți îi condamnă. Ei devin mărturie vie că adevărata putere nu stă în a răni, ci în a răbda; nu în a stăpâni, ci în a sluji; nu în a învinge oamenii, ci în a rămâne credincios lui Dumnezeu.

Fiecare prigonire devine, astfel, o binecuvântare ascunsă. Umilința lor arată smerenia care este privită cu plăcere de Dumnezeu, răbdarea lor dovedește tăria care nu se vede cu ochii lumii, iar suferința lor devine o punte spre slavă veșnică. În ochii oamenilor pot părea pierduți, dar în ochii lui Dumnezeu sunt iubiți, prețuiți și doriți.

Cei prigoniți sunt fericiți pentru că știu că nimic nu este întâmplător și nimic nu se pierde în mâinile lui Dumnezeu. Fiecare suferință aduce o lecție, fiecare lacrimă are un sens, fiecare înjosire poate fi transformată în cinste. Ei trăiesc cu nădejdea că răsplata Lui va veni la vremea potrivită și că dreptatea Lui nu întârzie. În mijlocul ocarilor și al prigoanei, ei păstrează bucuria inimii și liniștea sufletului, pentru că știu că Dumnezeu le cunoaște fiecare suferință și că nimic din ceea ce îndură pentru El nu va rămâne fără răsplată.

Astfel, fericirea celor prigoniți este o fericire care sfidează logica lumii: ea crește în suferință, strălucește în umilință și înflorește în prigonire. Nu este o fericire vizibilă, nu este o bucurie zgomotoasă, dar este veșnică, trainică și curată. Este darul lui Dumnezeu pentru cei care aleg să rămână fideli în mijlocul necazurilor, pentru cei care știu că adevărata slavă nu se câștigă aici, ci în Împărăția cerurilor.
Diana G. U.