Urcuș dureros în prezența divină

Drumul spre cer nu a fost niciodată un drum ușor. Dacă ar fi fost ușor, nu ar fi cerut lepădare, lacrimi și răbdare. Urcușul lin nu duce în sus, ci ocolește crucea. Drumul care urcă spre cer este strâmt, abrupt și de multe ori dureros. Pe el nu ajung cei grăbiți.

Urcușul meu a fost greu. Nu dintr-o dată, ci pas cu pas, zi după zi. Au fost porțiuni unde am simțit că fiecare pas mă rupe pe dinăuntru. Am urcat cu genunchii slabi, cu inima apăsată și cu sufletul obosit. De multe ori m-am oprit, nu pentru că drumul se termina, ci pentru că puterea mea se termina. Și de multe ori m-am plâns. Am întrebat de ce este atât de greu, de ce durerea nu se oprește, de ce trebuie să urc mereu împotriva curentului.

Au fost nopți în care urcușul a fost mai greu decât ziua. Lacrimile au curs fără zgomot, iar rugăciunile au fost scurte și frânte. Nu aveam cuvinte frumoase, nici putere să cer lucruri mari. Spuneam doar atât: „Doamne, nu mă lăsa.” Și El nu m-a lăsat.

Durerea m-a învățat să urc altfel. Nu cu încredere în mine, ci sprijinită de Dumnezeu. Am învățat să fac pași mici, dar adevărați. Am învățat să merg chiar și atunci când nu simțeam nimic, când credința nu era foc, ci doar o scânteie care încă nu se stingea. Domnul m-a învățat că urcușul se face uneori târâș, dar important este să fie înainte.

Au fost căderi. Nu o dată. M-am lovit de pietrele drumului, m-am rănit, am sângerat pe dinăuntru. Au fost momente în care am crezut că nu mai pot continua. Dar de fiecare dată, mâna Lui a fost acolo. Nu m-a ridicat în grabă, ci m-a ținut până mi-am recăpătat suflarea. M-a învățat să urc și cu durerea, și cu rănile deschise.

Urcușul nu m-a făcut mai mândră, ci mai smerită. Nu mai tare, ci mai dependență de Dumnezeu. Am învățat că plângerea nu mă desparte de El, iar slăbiciunea nu mă descalifică. Dimpotrivă, acolo, în slăbiciune, prezența Lui a fost cea mai reală.

Astăzi pot spune că drumul a fost dureros, dar nu zadarnic. Fiecare lacrimă a avut un rost. Fiecare pas greu m-a apropiat mai mult de cer. Biruința nu a fost lipsa durerii, ci faptul că nu am renunțat. Că am rămas pe drum. Că, deși rănită, am continuat să urc.

La capăt nu este doar odihnă, ci întâlnire. Nu doar sfârșitul luptei, ci răsplata credincioșiei. Și când privesc înapoi, văd un urcuș dureros, dar văd și urmele pașilor Domnului lângă ai mei.

A fost greu, este încă greu, dar biruința este sigură.

Dacă urci greu acum, nu te rușina de pașii tăi lenți. Nu te compara cu alții care par că merg mai ușor. Fiecare are urcușul lui, iar Dumnezeu nu măsoară viteza, ci rămânerea pe drum. Nu renunța doar pentru că doare. Durerea nu este semn că ai greșit calea, ci că urci.

Spune-I Domnului tot ce te apasă. Plângi dacă nu mai poți vorbi. Odihnește-te când e nevoie, dar nu te întoarce înapoi. Chiar dacă înaintezi cu greu, înaintezi. Și fiecare pas făcut cu Dumnezeu contează.

Ține minte: nu urci singur. Chiar dacă nu simți mereu prezența Lui, El este acolo, lângă tine, sub tine, ținându-te să nu cazi. Urcă așa cum poți, cu lacrimi, cu durere, cu speranță mică, dar vie.

La capăt este biruința. Nu pentru cei fără răni, ci pentru cei care au rămas pe drum.
Diana G. U.