Vinovăția care ucide

Am trăit sub o formă de credință care nu m-a făcut vie, ci mică. Nu m-a apropiat de Dumnezeu, ci m-a făcut să mă ascund de El. Am fost ținută sub talpa religiozității — nu a sfințeniei, ci a legismului rece, care poartă haine sfinte, dar nu are inimă.

Legiștii nu se văd pe ei înșiși ca asupritori. Ei cred că sunt păzitorii lui Dumnezeu. Dar, în realitate, ajung să fie paznicii unei închisori spirituale.

Ei iau Legea și o despart de Duh. Iau porunca și o rup de iubire. Iau adevărul și îl folosesc fără milă, ca pe un bisturiu murdar.

Legiștii nu vindecă — ei corectează. Nu mângâie — ei îndreaptă. Nu poartă poveri — le adaugă. Ei iubesc regula mai mult decât omul. Forma mai mult decât viața. Ordinea mai mult decât sufletul.

Sub mâna lor, omul nu se simte chemat, ci controlat. Nu se simte văzut, ci evaluat.
Nu se simte iubit, ci tolerat condiționat.
Mi-au vorbit mult despre păcat, dar puțin despre Cruce. Despre ce nu am voie, dar nu despre cine sunt în Hristos. Despre frică, dar nu despre nădejde. Despre pedeapsă, dar nu despre restaurare.
Și astfel, vinovăția a devenit un instrument. Un mijloc de supunere. Un lanț invizibil care ține sufletul plecat, ochii în pământ și inima închisă.

Vinovăția impusă nu duce la pocăință adevărată. Ea duce la rușine, la mască, la dublă viață. Pentru că atunci când omul este strivit, el nu se schimbă — el se ascunde.

Legiștii cer curăție, dar nu oferă har. Cer ascultare, dar nu dau exemplu de smerenie. Cer perfecțiune, dar nu recunosc propria neputință.
Ei uită că Legea a fost dată ca să arate nevoia de Dumnezeu, nu ca să-L înlocuiască. Uităm prea ușor că Hristos nu a murit ca să ne facă mai bine dresați, ci liberi. Nu ca să ne țină sub o vinovăție, ci ca să ne ridice din ea.
Eu am fost făcută să cred că Dumnezeu este mereu nemulțumit. Că stă la pândă, că iubește doar dacă mă conformez perfect. Că acceptarea vine după îndreptare, nu înainte.
Dar aceasta nu este Evanghelia. Aceasta este religie fără viață. Pentru că Dumnezeul cel viu nu zdrobește trestia frântă și nu stinge fitilul care încă fumegă. El nu apasă acolo unde doare, ci vindecă rana. Nu cere roade de la un pom bolnav, ci îl vindecă mai întâi.

Am înțeles, prin lacrimi și dezlegare, adevărul acesta: dacă ceva nu mă face slobodă pe dinăuntru, nu vine de la Dumnezeu. Duhul Sfânt nu intră cu bocancii în suflet, el intră cu lumină. Nu cu acuzație, ci cu convingerea care vindecă. Nu cu frică, ci cu adevăr care eliberează.

Legiștii spun: „Schimbă-te ca să fii primit.” Hristos spune: „Ești primit — de aceea te vei schimba.”
Ei spun: „Stai jos, ești vinovat.” El spune: „Ridică-te, ești iertat.” Ei construiesc ziduri, El dărâmă lanțuri.
Astăzi, prea mulți oameni pleacă din biserici nu pentru că nu-L caută pe Dumnezeu, ci pentru că au fost zdrobiți de cei care pretind că-L reprezintă.
Eu mărturisesc cu toată ființa mea: nu vreau o credință care apasă. Nu vreau o lege fără inimă. Nu vreau un Dumnezeu mic, folosit ca instrument de control. Îl vreau pe Dumnezeul care suflă viață. Care mă face să respir. Care mă face să mă ridic, nu să mă târăsc.

Pentru că unde este Duhul Domnului, acolo nu este frică, nu este vinovăția care ucide, ci libertatea care vindecă sufletul și îl face viu.
Diana G. U.